Superblog

Avem alternativă?

2011-11-24T01:42:00.000-08:00

Miercuri seara, pe holurile de la Antena 3, am găsit un Victor Ponta bucuros ca un copil, bucuros precum era Mircea Geoană, care țopăia după exit-pollurile la alegerile prezidențiale din 2009. Ponta nu țopăia, dar avea aceeași față radioasă și râdea cu poftă de bancul său forțat, ca să nu zic inept: „Cică Geoană a fost dimineața la Băsescu, să se consulte în legătură cu funcția de președinte al Senatului. Băsescu i-a zis: ține-te tare, Mircea, nu te lăsa, sari pe ei! După ce-a plecat Mircea, Băse îl sună pe Boc și îi spune: i-am spus să sară în piscină, dar nu i-am spus că piscina n-are apă! Hă! Hă! Hă!”

Mai devreme, în direct fiind, Puiu Hașotti, liderul grupului liberal din Senatul României, le atrăgea atenția judecătorilor Curții Constituționale să aibă grijă cum vor vota dacă vor fi sesizați de Mircea Geoană în legătură cu demiterea din funcția de președinte „fiindcă s-ar putea să intrăm într-un blocaj de câteva luni la Senat”. Hașotti anunță astfel că, dacă judecătorii CC își „vor permite” să constate că Geoană a fost demis ilegal, senatorii (în primul rând cei ai Opoziției) nu vor respecta decizia, ci vor căuta căi ocolitoare. Ce credibilitate va mai avea, în aceste condiții, demersul de suspendare a președintelui, care se bazează taman pe faptul că Băsescu a anunțat că Guvernul nu va respecta decizia Justiției de indexare a pensiilor?

Spunea bine un forumist: „Băsescu are un noroc cosmic: are mereu adversari mai proști decât el, care fac mereu tâmpenii și gafe mai mari decât ale lui. Alternativa credibilă nu prea există, deși tare am avea nevoie”.

Chiar așa – chiar nu avem alternativă?

Păi să vedem: de 22 de ani, suntem conduși, în linii mari, de aceeași oameni, care se rotesc între ei. Singura diferență între politicienii români pare că unii au un talent mai mare în a ni-i face antipatici pe adversarii lor, de cele mai multe ori aparenți, conjuncturali. Un teatru cu o regie din ce în ce mai proastă.

Acum, la Putere avem modelul marinarul-blonda-piticul. Apropo de blondă, cu toată recunoștința pe care i-o port și eu Prințului Charles pentru că s-a implicat (gratuit sau nu, contează mai puțin) în promovarea imaginii României, a fost un gest deloc regal (chiar jignitor la adresa românilor morali) să o primească și să se fotografieze cu Nuți, la câteva zile după ce aceasta și-a etalat nurii într-un pictorial obraznic.

Iar în Opoziție avem modelul imberbul-fasonatul. De imberb am vorbit mai sus, de fasonat cu alt prilej. Când nu-și face freza, se străduiește (mai nou) să semene cu marinarul, dar nu trece de statutul de birjar.

Chiar dacă Geoană poate cumula, în pofida aurei de perdant și de autor al unor tâmpenii monumentale, oareșce capital politic, construind o formațiune care să intre în viitoarea ecuație guvernamentală, nu reprezintă și nu va putea reprezenta niciodată mai mult decât a fost și este: un prostănac.

Chiar dacă lăsăm la o parte politica dâmbovițeană și analizăm o posibilă guvernare pan-europeană (franco-germană), tot nu sunt prea mari speranțe de o îmbunătățire a lucrurilor. Conducătorii politici europeni și-au dovedit, deja, incapacitatea de a gestiona eficient această criză. Poate că, într-un asemenea caz (când Merkel și Sarkozy ar face și bugetul Românei), singurul câștig ar fi gestionarea mai inteligentă a resurselor mentale – decât să discutăm, cu patimă, despre cât de nasol e Băsescu și gașca lui, aproape știind că Antonescu și gașca lui vor deveni la fel de antipatici, odată ajunși la Putere, ne-am focaliza mai mult pe problemele financiare, iar jurnaliști precum Moise Guran vor deveni cei mai populari oameni din media.

Evenimentul Zilei, cel mai mare ratat al presei româneşti

2011-10-29T13:38:00.000-07:00

Titlul e o parafrază la parafrază.

Şi această opinie este generată de articolul pe care îl găsiţi aici, semnat Redacţia Evenimentul Zilei, apărut nu la „Editorial” sau „Opinii”, ci în secţiunea Politică, subsecţiunea Preşedinţie. Articolul a fost indexat şi în Yahoo.ro, unde l-am găsit, constatând că are 13.675 de vizualizări, după circa 10 ore de la postare.

E drept, titlu e incitant, dar conţinutul…

Nu-mi amintesc un rateu mai mare al unui ziar cu pretenţii. E strict pe principiul „Ba p-a mă-tii!”, dar fără nicio urmă de sare sau piper.

E, în mod evident, scris de un falfabet sau de o falfabetă. Pentru lămurire, un pasaj. Citez: Redacţia "Evenimentului zilei" este solidară cu cei trei jurnalişti, Ioana Lupea, Mircea Marian şi Rodica Culcer, indiferent dacă aceştia au lucrat sau încă mai lucrează la "Evenimentul zilei". Încheiat citatul.

Dacă te întrebi care-i problema cu acest pasaj, ieşi, te rog, urgent de aici şi înscrie-te la un curs de sintaxă. Dacă nu, nu.

Acum, la subiect.

Recunosc că, pentru mine, Crin Antonescu este o mare dezamăgire. Nu ştiu dacă este un mare ratat al politicii româneşti, cum i-o întoarce evz (pen’că el a găsit cu cale să-i gratuleze cu acest epitet –ratat- pe doi ex-jurnalişti de la evz, actualmente moderatori la TVR2), asta doar viitoarele alegeri o vor stabili. Din punctul meu de vedere, Crin Antonescu nu ar trebui să ajungă preşedintele României. Este infatuat şi cel puţin la fel de agresiv în relaţia cu jurnaliştii care îl supără criticându-l, precum e Traian Băsescu. Băsescu şi-a mascat mai bine adversitatea faţă de criticii din presă, înainte de a deveni preşedinte. Antonescu nici măcar asta nu reuşeşte.

Episodul de acum, cu Ioana Lupea şi Mircea Marian, nici măcar nu este cel mai grav derapaj al său în relaţia cu presa. A fost mârlan, dar nu a greşit fundamental în critica sa. Ioana şi Marian mi-au fost colegi, îi consideram buni jurnalişti, dar ceea ce au făcut la evz şi, acum, la TVR2, nu îi onorează.

Mi s-a părut mult mai periculos la liderul liberal faptul că nu a vrut să înţeleagă sensul cuvintelor din editorialul unui alt fost coleg al meu, Florin Negruţiu, care a stârnit indignarea lui Crin Antonescu, acesta, ratând astfel, lamentabil, ocazia de a mulţumi pentru cea mai lucidă punere la punct a lui Băsescu, după un atac securistic al acestuia la Antonescu.

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu sunt dintre oamenii din presă care consideră că lumea se învârte în jurul lor şi, ca atare, dacă te iei de presă, nu meriţi să fii preşedinte. Doar că felul în care te comporţi, în anumite circumstanţe, este relevant pentru caracterul tău, pentru felul tău de a fi şi, finalmente, pentru modul în care poţi conduce o ţară. Din păcate, aşa cum spuneam, Băsescu nu şi-a dat arama pe faţă decât după ce „a trecut puntea” şi m-a păcălit o dată. M-a păcălit şi Antonescu – era pe val în preferinţele mele în timpul episodului Klaus Johannis. No more, baby, no more…

OK… Am lămurit că nu sunt fan Antonescu, cum nu sunt nici Băsescu.

Dar cred că este un personaj politic important şi, deci, cred că este la fel de important cum este atacat / pus la punct. Tocmai fiindcă nu l-aş vrea preşedinte, aş vrea ca atacurile la adresa lui să fie bine ţintite. M-am lămurit că nu răspunde bine la atacuri, deci nu poate evolua, în bine, pe această cale – nu-l pot credita cu o auto-reevaluare, care să se soldeze cu o revizuire de atitudine. Nu, omul se crede cvasi-perfect şi, ca atare, nu face decât să se indigneze. Dar nu aş vrea să se indigneze pe bună dreptate, fiindcă atunci adună capital de simpatie şi are şanse să devină preşedinte. Ceea ce, o spun din nou, nu e dezirabil.
Or atacul din evz exact asta face – îi dă şansa lui Antonescu să se reabiliteze atunci când putea fi taxat, scurt, cu un Editorial în care să se constate, fără revoltă proletară, fără pasiune, ci doar cu dezgust, atât: că este mârlan. Această etichetă este exact cea pe care Opoziţia i-a lipit-o de frunte lui Traian Băsescu. De fapt, „Zeus” şi-a lipit-o singur, iar Opoziţia a avut grijă doar că nu se dezlipeşte şi a încercat să contra-propună modele de eleganţă politică, în persoanele tinerilor lideri USL. Or, dacă, în aceste condiţii, reuşeşti să îi lipeşti şi lui Antonescu eticheta de mârlan, îi dai un ghiont destul de serios spre uşa pe care scrie „afară din campania pentru prezidenţiale”.

N-a fost să fie, evz a tras pe lângă poartă, de la 1 metru, cu poarta goală.

Pledoarie pentru traficul legal de organe

2011-10-12T00:43:00.000-07:00

Nu sint sinucigas. Dar, as vrea sa pot valorifica ce mi-a mai ramas din viata. As vrea sa existe o piata libera pentru organe, unde sa pot sa le vand pe ale mele, pentru a-i putea ajuta pe cei dragi mie sa aiba o viata mai buna. Fiindca altfel nu reusesc. In plus, nu mi se pare ca produc o "plusvaloare" notabila si muncesc in pierdere. Adica, am produs o paguba bancilor si nu vad cum o voi putea achita. Cu alte cuvinte, cel putin din punct de vedere material, am pierdut "pariul" cu viata.

Cred ca am ajuns (noi, omenirea) in punctul in care multe scrupule ar trebui sa fie puse intre paranteze. Sintem 7 miliarde, vom fi 10 (daca vom supravietui) peste vreo 80 de ani si agricultura globala e in regres. La ce sa mai strambi din nas ca mananci E-uri pe paine sau ca vei avea de ales intre un regim vegetarian si carne "cultivata"? Sau poate ne apucam de ecologie si controlul sporului populatiei? (ei, asi!)

Exista foarte multi oameni avuti, oameni care genereaza plusvaloare si care mor fiindca nu le vine randul la timp pe listele de asteptate la diverse organe.

Exista, pe de alta parte, oameni ca mine, care ar ceda organe, in schimbul unor sume de bani. Sume pe care muribunzii ce si-ar dori sa traiasca si ar avea si un rost sa surpavietuiasca, le-ar plati.

Si s-ar gasi si destui doctori care sa opereze stiind ca, in urma operatiei, ar vindeca un pacient, dar ar muri un om sanatos.

Si-atunci, de ce sa nu ne lasi sa ne intalnim? De ce sa lasi, in schimb, sa infloreasca o piata neagra, pe care oameni disperati ajung sa fie omorati sau, in cel mai fericit caz, mutilati pentru nimic?

Cum și-l apără TVR pe Toma Caragiu

2011-09-07T02:45:00.000-07:00

Era vorba aia de hulit, înainte de Revoluție (sau Loviluție, cum vreți), cu „bun al întregului popor”. Chiar dacă suna/sună ca dracu, în unele cazuri, expresia era/este, totuși, potrivită. De pildă, al cui este Toma Caragiu? Nu este el o valoare națională, un bun (cultural) al tuturor românilor?

Ei bine, se pare că nu este așa. Toma Caragiu este un bun exclusiv al Societății Române de Televiziune - TVR (SRTV), care își apără, cu ferocitate, drepturile de autor pe producțiile realizate în urmă cu cincizeci de ani, avându-l în prim-plan pe marele actor decedat la 4 martie 1977.

În tâmpenia ei crasă, TVR a rătăcit filmul celui mai bun (în opinia mea) scheci umoristic realizat de Toma Caragiu - Un alpinist convins. A rămas doar sunetul, înregistrat pe un disc de vinil vândut de Electrecord prin anii 80.

Eu am adăugat acestei înregistrări audio fotografii ale maestrului și am postat pe youtube videoclipul rezultat.

Pe când se apropia de vreo 50.000 de vizitatori, fiind între cele mai viziualizate videoclipuri cu Toma Caragiu, SRTV a făcut plângere la youtube și videoclipul meu a fost șters, iar eu am fost avertizat că la o viitoare abatere contul meu de youtube va fi suspendat definitiv!

Nu am cunoștință ca TVR să fi făcut ceva cu înregistrarea respectivă, să o valorifice în vreun fel. Nu neg că poate exista un disc (CD) cu Toma Caragiu, care să conțină înregistrarea. Dar, chiar și așa, cum aș fi putut eu împieta difuzarea/vânzarea acestui CD? Videoclipul postat pe youtube nu are un scop comercial, ci doar de bucurare a privitorilor și de promovare a lui Toma Caragiu.

Dacă toți ar judeca precum administratorii contului de youtube al TVR, ar însemna ca pe acest canal să nu se difuzeze decât exclusiv producții 100% proprii.

TVR a încasat (direct, adică nu doar din vânzarea de publicitate) bani de la bunicii noștri, de la părinții noștri, de la noi. Fără acești bani, nu ar exista televiziunea publică. Din acești bani, a fost plătit Toma Caragiu, pentru producțiile TVR pe care acum SRTV le revendică pentru eternitate.

BAC-ul ca arma de distrugere in masa

2011-09-05T14:58:00.000-07:00

Bun... Gandul o da de pilda natiunii pe eleva-Phoenix. Si spune, prin gura acestei tinere invingatoare, ca looserii trebuie sa isi asume esecurile. Adica, il huleste, post-mortem, pe elevul moldovean din Timisoara, care s-a sinucis, dupa ce a picat BAC-ul.

Da, sigur, de la "inaltimea" intelepciunii unui adult, este lesne sa spui "sinuciderea e gestul unui las". Dar tanarul moldovean e un caz cu totul special si s-ar fi cuvenit sa fie tratat ca atare.

Zic ca e special, pentru ca a obtinut 9 la romana, fiind unul dintre putinii din tara care au reusit aceasta performanta. Iar la matematica nu a luat 1 sau 2 sau 3. Nota sa a fost 4,35. Adica, i-a lipsit foarte putin pentru trecere.

Nu stiu ce avea de gand cu viitorul sau, dar 9 la romana inseamna ceva - o speranta fundamentata (mai ales ca nota a fost muncita, asa cum s-a vazut din marturiile prietenilor, difuzate de antena 3 sau de realitatea tv - nu mai stiu sigur). Chiar daca as fi fost intransigent in corectare, ca membru al comisiei nu as fi putut pica un asemenea elev. Da, as fi rotunjit in plus nota de la matematica!

"Nemtii" vor spune ca asta e un romanism tipic, ca nu cu derogari ajungem unde ne dorim. Dar eu sustin ca o asemenea abordare tine de comoditate, nu de nevoia de rigurozitate, mai ales in cazul elevilor, ale caror sensibilitati incorect gestionate duc la asemenea gesturi. Si mai am un argument care este strict de ordin practic. Il formulez sub forma de intrebare: de ce, ca sa fiu absolvent de BAC, e nevoie sa stiu mai mult decat adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea? Adica, de ce e musai sa dau un examen serios la mate, cu trigonometrie, analiza matematica si tot tacamul - tacam din care, peste ani, oricum nu va ramane nimic, daca nu urmez o specializare care presupune utilizarea curenta a acestor notiuni?

Inca o intrebare, retorica: se indoieste cineva ca multi dintre cei care au luat BAC-ul vor esua in viata, iar multi dintre cei care nu au luat BAC-ul ar fi reusit in viata, daca l-ar fi luat (posibil sa reuseasca si asa dar felul in care este construita societate le ofera mult mai multe sanse avand o patalama)?

Poate ca unii au vazut BAC-ul din anul asta ca pe un filtru necesar. Poate ca, pentru unii, a fost realmente util, a reprezentat un test de maturitate, de mobilizare in fata unui obstacol. S-au mobilizat, au reusit, ce mai conteaza ca, peste ani, nu vor mai sti o iota din ce au invatat pentru acest examen?! Ideea e ca au trecut, cu brio, de o etapa.

Din pacate, lucrurile nu stau asa de simplu. Intregul sistem de invatamant romanesc, de la gradinita pina in facultate este construit pe baze proaste. Elevii sunt, pur si simplu, constransi sa asimileze notiuni fara utilitate practica, iar multe din cele cu adevarat importante lipsesc din programa. Ca atare, succesele la examenele de parcurs, pana la momentul angajarii, nu dau deloc garantia ca cel angajat va face fata fisei postului, ca are baza teoretica si practica pentru asta.

Specializarile ar trebui sa se faca de timpuriu, in functiile de inclinatiile copiilor, dovedite prin testele specialistilor.

O dovada de netagaduit in favoarea a ceea ce spun: Nu s-a nascut si nici nu se va naste copilul care sa fie de nota 10 la toate materiile (nu vorbesc de notele din carnet, ci de cele meritate conform unei notari exigente si obiective). Ce sens are sa stabilim stachete pe care nu toti copiii le-ar putea atinge daca s-ar stradui?

Cerintele si notarea trebuie stabilite in functie de posibilitatile native ale elevilor. Acesta trebuie sa fie telul unui sistem de educatie onest. Altfel, BAC-ul, ca si toate examenele pe care elevii le dau sunt, pentru o buna parte dintre acestia, ca niste piedici asezate, cu cinism, in calea unor orbi.

Odă aspiratorului meu

2011-06-13T03:11:00.000-07:00

First of all: asta nu e un advertorial mascat. De fapt, la ce trafic am pe blog, e IMPOSIBIL de crezut ca cineva ar putea sa ma plateasca sa scriu vreo reclama mai mult sau mai putin mascata :)) E, pur si simplu, un pont.

Baieti si fete gospodari/gospodine, a devenit aievea visul din timpul curateniei saptamanale: un aspirator cu care sa iti faci treaba fara sa te enervezi.

Pentru mine, aspiratul poate fi (in functie de dispozitie, of course) chiar o placere: imi pun castile, dau muzica antrenanta la maxim si intru ”pe pilot automat”. Problemele intervin cand aspiratorul ”imi face figuri” si ma scoate din ”transa”.

Mi-au trecut prin maini mai multe aspiratoare, incepand cu cele ”comuniste”. Toate au avut mai multe cusururi.

Ultimul din gospodarie a fost un Samsung SC6580 Twin chamber, cu o cuva de plastic pentru colectarea prafului.

Ce probleme am avut cu el:

1. Capacul din spate (cel cu grilaj, pentru evacuarea aerului cald) s-a desprins si a trebuit sa-l fixam cu scoci (care se dezlipea, din cauza incalzirii, astfel ca operatia trebuia repetata cam la 3-4 aspirari).

2. S-au rupt clamele care fixau furtunul in tubul de plastic indoit la 30-40 de grade, care face legatura cu cu tubul metalic. A trebuit sa aplicam scoci.

3. Segmentul inferior al tubului metalic a ajuns, foarte rapid, sa intre in cel superior involuntar, la simpla presare in unghi drept (sau aproape drept).

4. Din sistemul de filtrare al acestui model fac parte, alaturi de filtrul Hepa, un burete si un filtru imbracat in plastic, care sunt lavabile. Dupa cateva luni de folosire, buretele lavabil a inceput sa arate semne accentuate de ”imbatranire”, iar filtrul de plastic s-a colmatat. Un kit burete plus filtru costa 50 de lei si se gaseste doar la unele service-uri Samsung din Bucuresti. Asadar, ne-am calicit la ”mere” (saci unici de hartie pentru colectarea mizeriei) si am ajuns sa trebuiasca sa luam ”pere” (kituri de filtrare).

5. Odata aspirat, praful era centrifugat in cuva de plastic si se aduna pe varful unui fel de con al cuvei, prevazut cu fante, prin care aerul trebuie sa circule. Dupa ce praful adunat se suprapune, ca o ”caciula”, pe varful conului, motorul aspiratorului trage tot mai greu. Si, la un moment dat, gratie unui sistem de protectie la calare, se opreste. Daca se intampla asta (si noua ni s-a intamplat de vreo 6-7 ori), nu mai poti porni aspiratorul vreo 12 ore. Presupun ca e o setare din fabrica.

6. Cablul de alimentare se aduna prin apasarea manetei cu ajutorul careia se ridica aspiratorul. In timp, arcul manetei a slabit si, de multe ori, se apasa involuntar, ruland cablul de alimentare.

Ultima data, figura cu oprirea intempestiva s-a produs ieri, cand abia terminsasem de asiprat sufrageria. Fetele erau la tara si tocmai ma laudasem Laurei ca smotruiesc, iar acum trebuia sa las lucrul facut (nici) pe jumatate. Si atunci, mi s-a pus pata. Aveam niste bani in plus luati pentru concediul neefectuat de la Gandul si m-am dus sa gasesc o ”scula” de aspirat ca lumea. Inainte de asta am mai facut o scurta documentare orientativa pe net, ca sa nu ma pacalesc prea mult la pret. M-am decis sa ma duc la un magazin de electrocasnice (nu la hypermarket), ca sa pot testa mai multe aparate si m-am mai ”setat” sa aleg un model produs de una din 3 marci: Bosch, Electrolux sau Philips.

La Altex, am testat vreo 6 aparate.

Concluziile sunt urmatoarele:

1. Aspiratoarele ieftine, nu au putere de aspirare. Atentie! Puterea de aspirare nu este neaparat corelata cu puterea motorului. Un motor cu consum de 2.500 de Watti poate, foarte bine, sa aiba o putere de aspirare de numai 300 de Watti; in schimb, un motor performant, de 2.000 de Watti, poate sa dezvolte o putere de aspirare de chiar 500 de Watti. La Altex nu este afisata puterea de aspirare, iar vanzatorii nu o cunosc sau sunt instruiti sa fie evazivi in aceasta privinta. Asa ca, cel mai bine, testati mai multe aparate.

2. Cele (foarte) scumpe, nu sunt neaparat cele mai bune, dar calitatea este indeobste ok, la aspiratoarele care costa de la 500 de lei in sus.

3. Daca nu va deranjeaza un zgomot puternic produs de aspirator, puteti gasi un model bunicel la 300-400 de lei.

4. Daca vreti si putere de aspirare si silentiozitate (pana in 70-72 de decibeli), atunci ”scorul” urca la 500 de lei si peste.

5. Aspiratoarele mai silentioase sunt cele care strang mizeria in sac.

Finalmente, am ales un model de Philips aflat la promotie (in general, evit promotiile, fiindca majoritatea sunt motivate de slaba calitate a produselor respective, dar, de data asta, am testat bine marfa si, pe termen scurt, nu sunt probleme - sa vedem pe termen lung cum va fi...). Modelul e SC9071.

A costat vreo 470, inclusiv un filtru Hepa de rezerva gratuit (e o promotie la aspriratoarele Philips; filtrele Hepa se schimba o data pe an). Am mai dat in jur de 40 de lei pentru 10 saci pentru colectarea mizeriei, de unica folosinta. Puteam sa iau doar 5 saci si cheltuiala totala nu ar fi depasit 500 de lei.

Caracteristicile care ma intereseaza:

1. Puterea de asiprare 450 de Watti. Asta e excelent. Daca pui peria mare pe parchet, cu perii pliati, se lipeste efectiv si iti trebuie un oarece efort sa depasesti forta de suctiune! Cu perii dati jos, aspira totul (de pe parchet/gresie), din prima. Timpul de aspirare se reduce semnificativ.

2. Nivelul de zgomot este, cred, 70 decibeli (nu m-am uitat in cartea tehnica, dar, la testare, s-a dovedit la fel de silentios ca un model mai scump, avand nivelul precizat pe cutie, de 70 db).

3. Constructia este solida si componentele care trebuie asamblate/dezasamblate/inchise/deschise se manevreaza usor.

4. Cablul electric are lungimea de 7 metri si se aduna rapid, neexistand posibilitatea rularii accidentale (exista un buton dedicat, plasat inteligent).

5. Aspiratorul se trage usor, fara efort, ”curgand” lin pe rotile mari.

6. E prevazut chiar si cu odorizant (un recipient de plastic in dreptul gratarului de ”esapare”, umplut cu granule ce degaja un miros ce improspateaza aerul).

Cand a ajuns acasa Laura, nu terminasem de aspirat. Eram asa de incantat, incat m-a tachinat: ”O sa-l iei cu tine in pat? Doar sa nu stea intre noi...”.

Prepare for the "sexual revolution": Sarah Palin will be President of the USA. "The experiment of color" Obama is finished.

2011-06-10T19:31:00.001-07:00

Please note that this a translation after the original Romanian version of my post. Since my English has some "gaps", the translation may not be totally accurate. Washington Post and Wikipedia were used as sources of information for this analysis.

Let's see why.

Towards the end of Barack Obama's mandate,

America

does not stand any more good than at the beginning of it. Not for nothing, half of Americans are pessimistic, even convinced that, next year, their country will face a grave new crisis (there are many surveys to show that - you can check on CNN poll here).

About all figures (primarily unemployment) that talk about the health of the economy depict a worse situation than when Obama was installed in the White House. 14 million unemployed and a unemployment rate approaching 10 percent, shows a total failure of policies to create jobs, which the U.S. administration had many expectations about in 2009-2010.

Osama's questionable winding story had the gift of a rise in the polls for Obama, like the terrorist attacks on September 11, 2011 had the same effect for George Walker Bush. But I do not think the ghost of al-Qaeda's Sheikh will have me strength "to reinstall" a second president. The push-up that Obama received on May 2, 2011 has already deflated.

On the other hand, there is a need for a suitable opponent for Obama in the 2012 grand final.

I am confident that this opponent will be Sarah Palin. My guess is that the Republican analysts have noticed this and are preparing the ground carefully. And, as can be seen, spectacularly.

Mrs. Palin has a perfect biography to become not a First Lady, but the Oval Office's occupant - the 45th U.S. president.

Born in February 1964, with a mixed ancestry (English, Irish and German), Palin was co-captain and point guard of the basketball team that won the 1982 Alaska state championship, earning the nickname "Sarah Barracuda" for her competitive streak. Two years later he was third in Miss Alaska competition, playing flute in the talent portion of the contest.

In December 2006 she established the record for the youngest woman elected as a governor (of Alaska), after she was mayor in Wasilla, Alaska - the town of her childhood.

In 2008 she paired the Republican candidate John McCain in the presidential election campaign. Being dragged down by the "cannonball" legacy of the former President GWB, they lost honorably to the Democrat Obama.

Sarah Palin dropped the mandate of the governor in July 2009, to temper the accusations she faced regarding an alleged abusive conduct. Basically, Sarah Palin pressured the Public Safety Commissioner (PSC) of Alaska to fire a particular trooper: Palin's former brother-in-law. That happened because the trooper was involved in a child custody battle with Palin’s sister after a bitter divorce that included an alleged death threat against Palin's father. The reason given for the PSC dismissal was that he was seeking funding for a new, multimillion-dollar sexual assault initiative the governor hadn't yet approved. Finally, Palin was cleared for the PSC dismissal, but she was officially charged for pressuring the PSC to obtain the dismissal of the brother in law.

Elector polls showed the public has welcomed the resignation of Palin. She has not retired from politics - instead, she augmented it with working as a reporter for a reality TV show (Palin has a journalism studies and worked in her youth as a sports reporter). It is true she faced embarrassment when two personalities (among them the country music star Toby Keith), which she was supposed to interview directly, revealed that they were actually interviewed by someone else. On the other hand, she has successfully published her memoir, focusing on her rebellious, atypical behavior, even during the presidential campaign, when she was harshly criticized by McCain's staff.

Palin actively supports the political movement TEA (Enaugh Already Taxed) Party (some say she is paid generously to do so). The Tea Party advocates, as the title suggests, for lowering taxes, along with the reduction in government spending.

Sarah Palin was also involved in the "Pink elephant movement ", through which she supported (with some failures, but also some successes) more women candidates for the positions of governor, receiving acclaim even from political opponents (Democrats).

She was accused of backstage maneuvering during elections in November 2010 that could have been lead to loss of a crucial place in the U.S. Senate, in favor of Democrats. Finally, the fact that her political support has mattered greatly to the success or failure of some of the candidates, made it clear that Sarah Palin will have a decisive role in the preliminary elections set to determine the future Republican opponent for Mr. Obama.

And now, the icing on the cake: the release of e-mails received and sent as governor by Sarah Palin. The release was requested by the American press, in the context of the scandal caused by allegations of unethical conduct that have been made to the former governor of Alaska. That was about 1000 days ago, and the documents are published just (and right) now!

True, more than 14,000 emails were filtered, 953 not released, and some 2,373 have been released with censored passages. We can agree that something like this needs serious work. But I believe the timing here is striking. Such a media avalanche (weeks in a row will be discussed in the American press about Sarah Palin's emails) will seriously boost the reporter-basketball-flute player in the polls, provided you not see something decisive-compromising (and, again, I believe something like this will not appear).

For now, it's "gossip". For instance, in 2007, said in opening the Washington Post, a member of Palin's staff told her that she should meet with Pete Rouse, who was “chief of staff for some guy named Barack Obama”. A year later, a few weeks before Palin was chosen as a running mate for McCain, she wrote to her aides that Barack Obama "gave a great speech this morn in Michigan—mentioned Alaska,” In a speech in Lansing, Mich., Obama had spoken of the need to complete the Alaska Natural Gas Pipeline, and open more oil and gas drilling in Alaska. “So.... we need to take advantage of this [and] write a statement saying he’s right on.”, concluded Palin.

Another email shows Palin battling the issue raised by the wolf population in Alaska. The governor told her fish and game commissioner in blunt terms that she opposed using state helicopters to hunt wolves and preferred paying private hunters. “We have to act quickly on this as predators are acting quickly and rural families face ridiculous situation of being forced to import more beef instead of feeding their families our healthy staple of Alaskan game. Nonsense. Unacceptable - and not on my watch,” she said. The governor told her fish and game commissioner in blunt terms that she opposed using state helicopters to hunt wolves and preferred paying private hunters.

Do you think such "revelations" will shoot down Mrs. Palin or will be only a good kick in the ass for a great leap forward? The question is rhetorical, I admit ...

I will end by saying that Sarah Palin has (or she claim to have) principles that are consistent with the trends of the moment or at least have the power to cause heated disputes: it is a Christian that accepts the evolutionary theory to be taught in public schools as an "accepted principle". Opposes gay marriage. Opposes abortion even when the pregnancy is produced after a rape or incest, and, moreover, believes that pregnant minors must obtain parental consent for abortions. She supports capital punishment. A Life Member of the National Rifle Association (NRA), Palin interprets the Second Amendment as including the right to handgun possession, and opposes bans on semi-automatic assault weapons. It is an enemy of environmentalists, even fighting for oil exploitation in protected areas and declaring herself skeptical about global warming.

Se pregateste "revolutia sexuala": Sarah Palin va fi presedintele SUA. "Experimentul de culoare" Obama e terminat.

2011-06-10T15:30:00.000-07:00

Sa vedem de ce.

Spre finalul mandatului Barack Obama, America nu sta deloc mai bine decat la inceputul lui. Nu degeaba, jumatate dintre americani sint pesimisti, chiar convinsi ca, la anul, tara lor va da piept cu o noua criza profunda (exista mai multe sondaje care arata asta, pe cel facut de CNN il gasiti aici).

Cam toate cifrele care vorbesc despre sanatatea unei economii arata mai prost decat atunci cand Obama s-a instalat la Casa Alba - in primul rand somajul. 14 milioane de someri si o rata a somajului care se apropie de 10 procente, arata un esec total al politicilor de creare a locurilor de munca, de care s-au legat multe sperante ale administratiei americane in 2009 - 2010.

Povestea lichidarii lui Osama, cusuta cu ata alba-neagra, a avut darul de a-l ridica in sondaje pe un Obama aflat in pierdere evidenta de credibilitate, dupa modelul George Walker Bush - atentatele din 11 septembrie 2011. Dar nu cred ca fantoma seicului al-Qaida "va ma avea taria" sa reinstaleze un al doilea presedinte. "Push-up-ul" primit de Obama la 2 mai 2011 deja s-a desumflat.

Evident insa ca e nevoie si de un adversar potrivit pentru Obama in marea finala din 2012.

Tot evident imi pare ca acest adversar nu poate fi decat Sarah Palin. Analistii republicani au bagat de seama asta si terenul se pregateste minutios. Si, dupa cum se vede, spectaculos.

Madam Palin are o biografie perfecta pentru a deveni prima femeie care sa nu fie doar prima doamna de la Casa Alba, ci chiar ocupantul Biroului Oval - al 45-lea presedinte al SUA.

Nascuta in februarie 1964, cu o ascendenta mixta (anglo-irlandezo-germana), Palin a fost capitanul echipei care a devenit campioana la baschet a statului Alaska (competitia dedicata senioarelor), in 1982. Doi ani mai tarziu a fost a treia in competitia Miss Alaska, in cadrul careia a... cantat la flaut (la modul propriu :) ).

In decembrie 2006 a stabilit recordul de cea mai tanara femeie guvernator (al statului Alaska), dupa ce a fost si primarul localitatii in care a copilarit (Wasilla, Alaska) de la varsta de 8 ani.

In anul 2008 a participat la alegerile prezidentiale, alaturi de candidatul republican John McCain, urmand a fi desemnata vicepresedintele SUA, in caz de victorie. Au pierdut onorabil, in fata unui Obama aflat pe val si fiind trasi in jos de "ghiuleaua" mostenirii Bush jr.

Sarah Palin a renuntat la mandatul de guvernator in iulie 2009, pentru a tempera acuzatiile de abuz in serviciu care i-au fost aduse. In esenta, Sarah Palin l-a presat pe seful politiei din Alaska sa il dea afara pe politistul care i-a fost cumnat (lui Palin), dupa ce acesta a divortat de sora guvernatoarei, in urma unui proces greu de incredintare a custodiei copilului celor doi, pigmentat de amenintari cu moartea. Seful politiei nu a percutat corespunzator si a fost demis. Motivul invocat la demitere a fost altul (promovarea unei initiative legislative referitoare la combaterea agresiunilor sexuale, initiativa pe care Palin nu o aprobase) si a fost acceptat de comisia care a investigat cazul, insa i s-a imputat oficial lui Palin faptul ca a exercitat presiuni pentru demiterea fostului cumnat.

Sondajele au aratat ca publicul elector a primit bine demisia lui Palin. Aceasta nu s-a retras din politica - dimpotriva, si-a pigmentat-o cu o munca de reporter pentru un show reality TV (Palin are studii de jurnalism si a activat, in tinerete, ca reporter de sport). E drept ca s-a cam facut de bafta, cand doua personalitati (intre care starul de muzica country Toby Keith), pe care se presupunea ca le-a intervievat direct, au dezvaluit ca nu s-au intalnit cu Palin, interviurile fiind realizate de altcineva. Pe de alta parte, si-a publicat, cu succes, memoriile, insistand pe comportamentul sau rebel, atipic, chiar si in timpul campaniei prezidentiale, cand a fost aspru criticata de staff-ul lui McCain.

Sustine miscarea politica TEA (Taxed Enough Already) Party (unii spun ca este platita sa o faca), care militeaza, dupa cum o sugereaza si titulatura, pentru diminuarea taxelor, dimpreuna cu reducerea cheltuielilor guvernamentale.

S-a implicat si in miscarea politica "Elefantul roz", prin intermediul careia a sustinut (cu unele esecuri, dar si succese) candidaturile mai multor femei pentru functiile de guvernator, primind aprecieri pozitive chiar din partea adversarilor politici (democrati).

A fost acuzata de manevre de culise care ar fi putut duce la pierderea unui loc decisiv in Senatul american, la alegerile din noiembrie 2010, in favoarea democratilor, dar, finalmente, faptul ca suportul ei politic a contat enorm pentru succesul sau insuccesul unor dintre candidati, a dat de inteles ca Sarah Palin va avea un cuvant greu de spus la preliminariile pentru desemnarea republicanului cu care se va confrunta Obama.

Si-acum, cireasa de pe tort: publicarea e-mailurilor pe care le-a primit si trimis in calitate de guvernator. Publicarea a fost ceruta de presa americana, in contextul scandalului generat de acuzatiile de abuz in serviciu ce i-au fost aduse fostului guvernator de Alaska. Asta se intampla in urma cu aproximativ 1.000 de zile, iar documentele se publica taman acum!

E drept, e vorba de mai mult de 14.000 de email-uri care au fost filtrate, 953 nefiind publicate, iar altele 2.373 au fost publicate cu pasaje cenzurate. Putem fi de acord ca asa ceva necesita o munca serioasa. Dar, eu am convingerea ca e vorba de sincronizare aici. O asemenea avalansa mediatica (se va discuta saptamani in sir in presa americana despre email-urile lui Sarah Palin) o va propulsa serios in sondaje pe reportera-baschetbalista-flautista, cu conditia sa nu apara si ceva decisiv-compromitator (si, iarasi, am convingerea ca nu va apare).

Deocamdata, e "cancan": in 2007, zice in deschidere Washington Post, un membru al staff-ului lui Palin ii spunea acesteia ca trebuie sa se intalneasca cu Pete Rouse, care era "seful echipei unui tip oarecare, pe care il cheama Barack Obama". Un an mai tarziu, cu cateva saptamani inainte de nominalizarea ca partener al lui McCain in cursa prezidentiala, Palin le scria suporterilor sai ca "Obama a tinut un discurs grozav in Michigan, mentionand Alaska (era vorba de sustinerea de catre candidatul prezidential Obama a finalizarii lucrarilor la conducta de gaze naturale a statului Alaska). Deci, trebuie sa profitam si sa redactam o declaratie prin care sa ii dam dreptate".

Din alt mail rezulta ca Palin vroia transarea rapida a problemei populatiei crescute de lupi din Alaska, prin angajarea de vanatori, ca alternativa la folosirea elicopterelor. "Trebuie sa actionam rapid, pentru ca acesti pradatori sunt rapizi, iar familiile din zonele rurale se confrunta cu situatii ridicole, fiind obligate sa importe carne de vita, in loc sa se hraneasca cu cea produsa de vacile lor (si decimate de lupi - n.m.)".

Credeti ca asemenea "dezvaluiri" o vor trage in jos pe madam Palin sau va fi pe principiul "orice sut in cur..."? Intrebarea e retorica, recunosc...

Sa mai spun ca Sarah Palin are (sustine ca are) principii care sunt in acord cu tendintele momentului printre americani sau cel putin au darul de a provoca dispute aprinse: e o crestina in acord cu teoria evolutionista, despre care considera ca ar trebui predata in scoli ca un "principiu acceptat". Se impotriveste casatoriei intre homosexuali. Se opune avortului chiar si atunci cand e vorba de o sarcina produsa in urma unui viol sau incest si, mai mult, considera ca minorele insarcinate trebuie sa obtina acordul parintilor pentru a avorta. Militeaza pentru mentinerea pedepsei capitale. Se opune interzicerii detinerii de catre populatie a armelor semi-automate, fiind membra pe viata a Asociatiei Nationale a Armelor. Este un inamic al ecologistilor, militand pentru exploatarea petrolului chiar din ariile protejate si declarandu-se sceptica in privinta fenomenului incalzirii globale.

Salariile grase de la Transporturi

2011-05-26T03:08:00.000-07:00

900 de euro – salariul mediu net la Metrou

- Campioana salariilor din instituţiile subordonate Ministerului Transporturilor rămâne Autoritatea Aeronautică Civilă, cei 215 angajaţi încasând, în medie, 1.750 de euro pe lună

Salariul mediu lunar net pe economie este 1.400 de lei – 325 de euro. În toate instituţiile aflate în subordinea Ministerului Transporturilor (MT), salariile medii nete depăşesc această valoare. De fapt, salariul mediu net în aceste instituţii este de 750 de euro, cu cel mai mic mediu net la Societatea Feroviară de Turism (SFT), de 395 de euro şi cel mai mare mediu net la Autoritatea Aeronautică Civilă (AAC), de 1.750 de euro. Angajaţii Metrou-ului bucureştean încasează, în medie, 900 de euro lunar (tot net), în condiţiile în care societatea continuă să producă pierderi considerabile.

Produci pierderi – ai salariu mare. Produci profit – ai salariu mic.

Cu aceste salarii au fost aprobate de Guvern şi publicate în Monitorul Oficial bugetele instituţiilor aflate sub autoritatea MT. Analiza acestor bugete relevă inexistenţa, în continuare, a unor criterii reale de performanţă în determinarea salariilor. Iată un exemplu cât se poate de clar, o comparaţie între două aeroporturi, unde condiţiile de muncă sunt identice: cel de la Constanţa (Mihail Kogălniceanu) şi cel de la Timişoara (Traian Vuia). La Kogălniceanu angajaţii sunt mai bine plătiţi decât colegii lor, deşi produc pierderi, iar cei din urmă profit. În detaliu: la aeroportul Kogălniceanu sunt 277 de angajaţi, care încasează, în medie, 540 de euro (net) plus bonuri de masă, în condiţiile în care aeroportul primeşte subvenţii de 2,16 milioane de euro, nu generează profit, iar productivitatea angajaţilor este de 309 unităţi fizice / persoană. La Traian Vuia, cei 270 de angajaţi primesc 485 de euro plus bonurile de masă, deşi unitatea nu are nevoie de subvenţii, generează un profit de 2,36 milioane de euro, iar productivitatea angajaţilor este de 4.832 de unităţi fizice / persoană.

Cornel Mircea Sămărtinean, directorul Aeroportului Traian Vuia din Timişoara a declarat, pentru gândul, că explicaţia acestei situaţii este creşterea prea diferenţiată a salariilor în anii 2006 – 2008. „Fosta conducere a Aeroportului Timişoara nu a valorizat corespunzător forţa de muncă, aşa cum s-a întâmplat la alte aeroporturi. Şi e greu să recuperezi în vremuri de criză. Am crescut salariile cu 16% faţă de anul trecut şi sperăm să mai putem creşte puţin după rectificarea bugetară din iunie. Apoi, dacă în 2012 vom avea creştere economică, vom creşte salariile şi mai mult”, spune Sămărtinean.

Udrişte: „Eu administrez metroul, nu România”

Cei 4.180 de angajaţi ai Metrou-ului bucureştean încasează, în medie, 900 de euro lunar – salariu net, în condiţiile în care 61% din veniturile instituţiei reprezintă subvenţii de la bugetul de stat şi nici vorbă ca societatea să genereze profit (bugetul 2010 a fost construit pe un profit 0, dar, la finele anului s-au înregistrat pierderi de 7,7 milioane euro). Pe de altă parte, SFT, unde salariile sunt 44% din cele de la Metrou, nu are nevoie de subvenţii şi generează profit de 1 milion de euro anual.

Contactat de gândul, directorul general Gheorghe Udrişte al Metrorex a explicat că „fiecare muncă are importanţa ei”, dar a preferat să nege evidenţele (cifrele din buget) şi să dea vina pe… istorie: „Acela (900 de euro) este salariul brut. Salariul mediu net la nivelul angajaţilor Metrorex este de 2.500 de lei (580 de euro – n.r.). Nivelul salarial al angajaţilor de la metrou s-a edificat de-a lungul istoriei. Cel de acum este cel prevăzut în contractul colectiv de muncă, respectiv cel care a reieşit în urma negocierilor dintre conducerea companiei şi sindicate”, a declarat Udrişte. De fapt, salariul mediu brut în Metrorex este 1.250 de euro (5.380 lei), iar salariul net este cel precizat mai sus – 900 de euro (3.777 lei plus bonuri de masă). Întrebat cum comentează faptul că în sistemul medical salariul net este de puţin peste 1.000 de lei net, Udrişte a replicat: „Eu administrez metroul, nu România”.

Angajaţii metrou-ului din Budapesta câştigă sub salariul mediu pe ţară, care este de circa 140.000 de forinţi (513 euro). De pildă, un conductor de metrou câştigă între 330 şi 365 de euro.

Amenzi ridicole pentru depăşirea cheltuielilor

Cheltuielile instituţiilor bugetare nu pot fi depăşite decât cu aprobarea Guvernului şi trebuie să fie proporţionale cu veniturile declarate, respectiv realizate. Aşa s-a prevăzut şi în hotărârile de Guvern prin care a fost aprobat bugetul fiecărei instituţii subordonate MT, cu excepţia Autorităţii Feroviare Române, în cazul căreia normativul a fost adoptat după un tipic ieşit din uz. Doar că nerespectarea acestei prevederi referitoare la nedepăşirea cheltuielilor se sancţionează cu ridicola amendă de la 1.000 la 5.000 de lei!

Restructurări la Tarom, angajări la CNADNR şi Metrorex

Conform bugetelor aprobate, Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale şi Metrorex se pregătesc de angajări consistente. În schimb, la Tarom, vor fi mai puţini angajaţi la sfârşitul anului, 75 de salariaţi urmând a fi concediaţi.

Silencio stampa

Ministrul Transporturilor, Anca Boagiu, nu a răspuns încercărilor repetate de a fi contactată. Fără răspuns au rămas şi întrebările scrise adresate Biroului de Presă al MT, în încercarea de a afla care au fost criteriile de stabilire a salariilor la instituţiile aflate sub autoritatea ministerului.

Salariile şi criteriile de performanţă la unităţi de sub autoritatea Ministerului Transporturilor:

Unitatea	Venit salarial mediu net / angajat (euro*)	Număr mediu de salariaţi / Număr de salariaţi la sfârşitul anului 2011	Subvenţii de la bugetul de stat / credite guvernamentale (milioane euro)	Profit (milioane euro)	Productivitatea muncii (unităţi fizice / persoană)
Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu – Constanţa	541	277 / 290	2,16	0	309
Aeroportul Internaţional Traian Vuia – Timişoara	485	270 / 272	0	2,36	4.832
Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA	1.145	1.149 / 1.210	0	27,44	8.450
Tarom	1.098	2.360 / 2.335	0	0	1.022
Autoritatea Aeronautică Civilă	1.736	215 / 220	0	2,06	550
Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale	476	6.416 / 6.566	1.512	0,197	1.850
Autoritatea Feroviară Română	700**	549 / indicator neprecizat	0	0	Indicator neprecizat
Societatea Feroviară de Turism	394	113 / 113	0	0,98	Indicator neprecizat
Metrorex	879	4.180 / 4.255	81,16	0	1.002
Administraţia Canalelor Navigabile	425	446 / 447	0	0,065	525
Administraţia Porturilor Dunării Fluviale	543	185 / 185	0	1,08	1.150
Administraţia Porturilor Maritime	843	1.072 / 1.072	0,33	5,93	18
Administraţia Porturilor Dunării Maritime	535	137 / 137	0	0,086	40

* bonurile de masă nu sunt incluse

** fără salariile directorilor

Câteva întrebări retorice despre concursul de schimburi de puncte interțări Eurovision

2011-05-16T00:25:00.000-07:00

1. Folosesc la ceva sms-urile (platite) trimise de telespectatorii din România, în scopul votării favoriților de la Eurovision?

2. Se îndoiește cineva de moralitatea lui Horia Moculescu, care ar trebui să facă media între punctele rezultate din votul telespectatorilor și punctele pe care le dă el?

3. Se îndoiește cineva că votul telespectatorilor este ignorat și că, de fapt, punctele date de România se stabilesc în urma unor negocieri cu juriile din alte țări?

4. Conform INS, România este populată de români, unguri, germani, ucraineni, lipoveni, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croați, greci, ruteni, evrei, cehi, polonezi, italieni și armeni. Se îndoiește cineva că toți aceștia au o simpatie deosebită pentru azeri, astfel încât cele 10 puncte ale României (după cele 12 acordate, logic, Moldovei) s-au dus către Azerbaidjan?!

5. Se îndoiește cineva că azerii ne iubesc mult pe noi (românii), astfel încât ne-au acordat 6 puncte, deși celelalte țări în care nu trăiesc emigranți români nu ne-au acordat niciun punct?!

6. Se îndoiește cineva că la vot nu se dau puncte melodiei & interpretului/interpreților, ci țării de origine, în funcție de afinitățile naționale?

7. Ce sens are să participi la un concurs pe care știi că nu îl poți câștiga?

8. (Întrebarea 5 nuanțată) Ce sens are să participi la un concurs pe care știi că doar tu (țara ta) și alte două-trei din 50 nu aveți șanse de a-l câștiga?

9. Nu ar fi mai demnă (și economicoasă) retragerea din concursul Eurovision?

Am e-reader! (si-mi place)

2011-05-05T16:38:00.000-07:00

Pentru cei care ar fi interesati, in principiu, de un e-reader, dar nu stiu daca "se merita"... Mi-am luat eu unul (si ma bucur ca am facut-o). Fiind criza, m-am multumit cu un Kindle 2 SH. La 290 de lei, e ca nou si are si coperta protectoare din piele. Modelul nou, Kindle 3 se vinde cu 500-700 (500 e la vanzatori de pe okazii.ro, fara garantie valabila in Ro, 700 e la emag.ro).

Dupa review-uri, pare ca diferentele dintre Kindle 3 si 2 sunt semnificative (dati search pe google: kindle 2 vs kindle 3). Dar, dupa ce am primit aparatul nu am de ce sa ma plang. Asta nu inseamna ca sfatuiesc pe cineva sa-mi urmeze exemplul - daca ai banii... "go for Kindle 3!".

Exista un avantaj, dar nesemnificativ, intre modelul meu si cel care se vinde, cum spuneam, cu 500-700. Acesta din urma are Wi-Fi. Al meu are 3G si e functional peste tot (ai internet gratis, oriunde)! E ceva destul de nou pt Romania, presupun ca cei de la Amazon au incheiat un protocol si cu retelele mobile de la noi...

Bun, trebuie sa tineti cont de faptul ca ecranul unui e-reader este alb-negru si ca browserul integrat are unele limitari... Totusi, cu google si wikipedia oricand la indemana, pt cei care nu isi permit Ipad si un abonament cu multi Mb de trafic inclusi, e un bonus binevenit.

Zic bonus, pt cu functia de capatai a e-reader-ului e sa inlocuiasca hartia (cartea clasica). Kindle 2 o face cu mult succes.

Ce am facut eu: am comandat un DVD cu 11.000 de carti (majoritatea in romana) la adresa dvd.carti@yahoo.com. Ieri, cand am luat de la posta si aparatul si dvd-ul, am facut niste teste. Pe DVD, majoritatea titlurilor sunt documente word. Pe astea, Kindle nu le vede. Vede pdf-urile, dar exista o limitare serioasa (fonturile nu se pot mari; se poate face doar zoom pe pagina, ceea ce nu e convenabil in cazul cititului, intrucat nu iti incape tot randul in pagina si tot trebuie sa muti cursorul...).

Dar, am gasit solutia acestor probleme. Exista un programel gratuit care se numeste Mobipocket creator (il gasiti cu google). Acesta converteste fisierele doc si pdf in fisiere prc, pe care kindle 2 le vede fara probleme (in sensul ca si font-urile pot fi marite si cititul se face confortabil, indiferent de dioptrii :) ).

Foarte important! Mobipocket nu converteste corect diacriticele din Word (doc). De aceea, trebuie ca, mai intai, sa convertiti doc-urile in pdf (pt asta, va recomand Nitro PDF reader). Din pdf, conversia diacriticelor in prc iese ok.

Kindle 2 are o memorie de 2Gb, suficient pentru a pastra circa 5.000 - 10.000 de carti (fara imagini). Evident, nu e nevoie sa le pastrati pe toate - le tineti in calculator sau pe disc si incarcati in aparat doar ce va trebuie (incarcarea si stergerea se fac la fel de simplu ca pe/de pe un stick usb). Kindle 3 are, din cate stiu, memorie de 4 Gb...

Inca nu m-am familiarizat cu adnotarile - poate revin cu o postare, pe acest subiect.

Mircea Basescu despre prietenia cu vamesul Teseleanu

2011-02-20T11:42:00.000-08:00

Nu sunt un ziarist de scandal. Dar, nu îmi pot permite să ignor "sângele", atunci când sare în ochi. De aceea, nu pot sta pasiv când eu livrez "sângele" şi altul îl diluează până devine translucid.

Public aici înregistrarea discuţiei pe care am purtat-o cu Mircea Băsescu azi, 20 februarie 2011.

Nu m-a deranjat atât faptul că articolul meu (vezi aici), partea referitoare la MB a fost editată până ce totul a devenit cvasi-benign (ca să nu mai vorbesc de faptul că declaraţia lui MB a fost răsucită într-un punct, de i s-a dat un alt sens). M-a enervat, însă, decizia de a nu publica online înregistrarea convorbirii (fişierul audio). Adică, s-a tăiat până şi şansa ca alte părţi interesate să o exploateze mai bine.

Iată şi ce am scris eu (materialul needitat):

Mircea Băsescu recunoaşte traficul de influenţă la / de la vameşul implicat în dosarul „tona de cocaină”: „În nouă ani, zece ani poate chiar mai mulţi de când de cunoaştem… nu poţi să spui că n-am vorbit niciodată, eu nu m-am plâns niciodată că îmi iese carnea prea prăjită de pe penis sau el să nu-mi fi spus măi, uite am făcut nu ştiu ce raport şi nu m-a ascultat nimeni”.

Robert VERESS

Intrigaţi de faptul că fratele şefului statului a sărit în apărarea fostului şef al vămii Constanţa Sud – Agigea, cerând, conform Realitatea TV, demisia procurorilor de la DNA care l-au anchetat pe Iulian Teşeleanu, i-am solicitat explicaţii lui Mircea Băsescu. Acesta a confirmat relaţia de prietenie cu Teşeleanu. După ce, iniţial, a negat că discuta cu vameşul-şef probleme de serviciu, pus în faţa propriilor afirmaţii contradictorii, Mircea Băsescu a recunoscut că, în decursul îndelungatei prietenii cu Teşeleanu au fost abordate şi probleme… delicate, ţinând de interesul personal al celor doi, în legătură cu activitatea din vamă. După cum ne-a obişnuit, Mircea Băsescu a fost extrem de plastic în exprimare.

„Nu pun mâna în foc nici pentru mine”

Referitor la atacul la DNA, Mircea Băsescu a ţinut să-şi nuanţeze afirmaţiile, precizând că declaraţia dată postului de televiziune a fost trunchiată: „Dacă ANAF-ul (de fapt, DNA – n.r.) a aflat că şeful vămii îl foloseşte pe adjunctul lui ca să colecteze banii, trebuia să-i aresteze. Eu nu pun mâna-n foc pentru nimeni, nu pun mâna-n foc nici pentru mine. Da’ care este problema? Dacă a fost anchetat… şi ştiu sigur că nu a fost niciodată urmărit penal sau anchetat sau nu ştiu ce… Deci ce pot eu să zic? Trebuie să-l arestez eu?”. După ce i-am reprodus declaraţia citată de realitatea.net („Dacă dumneavoastră îmi spuneţi că DNA-ul declară că adjunctul lui Teşeleanu lua şpagă sau ce făcea, iertaţi-mă, dar nu vă cred. Eu dacă aş fi ăla de la DNA care a scris aşa ceva, mi-aş da demisia”), Mircea Băsescu a reprodus pasajul despre care pretinde că a fost „tăiat”: „Mi-aş da demisia sau i-aş aresta pe ăia. Să spun doar că mi-aş da demisia ar fi lipsit de sens. Am tot respectul pentru DNA şi consider că fac o treabă bună. Cum a trunchiat colegul dumneavoastră, a rezultat că ăia de la DNA sunt nişte papagali oarecare. Dar eu cred că sunt nişte meseriaşi, care îşi fac treaba”.

De la „Nici pe el nu-l interesau găinile mele, nici pe mine nu mă interesau găinile lui”, la „m-am mai plâns că îmi iese carnea prea prăjită de pe penis, iar el îmi mai spunea uite am făcut nu ştiu ce raport şi nu m-a ascultat nimeni”

Personal (ţine să sublinieze acest lucru), Mircea Băsescu susţine că Teşeleanu „este o persoană corectă, onestă”. Afirmă asta în baza îndelungatei lor prietenii. O prietenie atât de strânsă, încât cei doi au petrecut împreună, cu familiile, Revelionul 2009 – 2010 la New York. Dar acest aspect nu i se pare relevant lui Mircea Băsescu: „Am 56 de ani. Îmi este imposibil să spun cu câţi oameni am făcut revelioane. Şi dacă cumva sunt dintre ei prin puşcării sau sunt miniştri. La câte revelioane am făcut, nu cred că este ceva relevant (că am făcut un revelion cu Teşeleanu). Dar nu contest: Teşeleanu este unul dintre apropiaţii mei, un prieten de-al meu. Ne cunoaştem cu familiile, cu soţiile”.

Cum presa a relatat că Teşeleanu a fost detaşat de la Constanţa, la Galaţi, în urma scandalului generat de dosarul „tona de cocaină”, l-am întrebat pe Mircea Băsescu dacă, după acest episod, a mai păstrat legătura apropiată cu vameşul. Fratele preşedintelui a răspuns „Da” şi a precizat că Teşeleanu „Mai întâi a fost detaşat la vama Galaţi şi de la Galaţi a fost detaşat la vama Kogălniceanu”. Întrebat dacă Teşeleanu i-a spus ceva legat de dosarul „tona de cocaină”, Mircea Băsescu a negat ferm: „Nu ştiu amănunte. Relaţia noastră de prietenie nu se referea la problemele de serviciu. Nici pe el nu-l interesau găinile mele, nici pe mine nu mă interesau găinile lui”. Întrebat, mai departe, ce chestiuni publice discutau, de fapt, cu Teşeleanu, atunci când se vedeau, Mircea Băsescu a încercat, mai întâi, o eschiva: „Apropo… Şiţi că, de fapt, Teşeleanu a fost numit şef de vamă cândva prin 2001, dacă nu mă înşel şi a fost numit de pesedişti. Deci nici o legătură cu… Din câte ştiu, Teşeleanu nu este membru la niciun partid, nu face politică, nu… E un om care a vrut să facă treabă în Constanţa Vama Sud Agigea”. Întrebat cum se face că ştie acest fapt, că Teşeleanu „a vrut să facă treabă în Constanţa Vama Sud Agigea”, dacă nu discutau, deloc, probleme de serviciu, Mircea Băsescu a răbufnit: „În nouă ani, zece ani poate chiar mai mulţi de când de cunoaştem… nu poţi să spui că n-am vorbit niciodată, eu nu m-am plâns niciodată că îmi iese carnea prea prăjită de pe penis sau el să nu-mi fi spus măi, uite am făcut nu ştiu ce raport şi nu m-a ascultat nimeni”.

Cum m-a scos de pe arteră Poliţia rutieră (2)

2011-01-01T08:50:00.000-08:00

E prima zi din 2011. După primul Revelion pe care l-am făcut în ținută de casă (trening și tricou) ne-am culcat imediat după 12, dar setea m-a trezit 3 ore mai târziu. Nu mai reușesc să adorm. Am început să mă gândesc la problemele majore cu care mă voi confrunta chiar de la începutul anului.

De fapt, m-am oprit la prima dintre ele și iată-mă-s descriind-o. O recapitulare scrisă nu strică.

Nu o iau de la început, faptele inițiale le-am descris (vezi aici). Cert e că evoluția lor nu mi-a fost favorabilă. Am impresia că mă aflu în fața unui caz tipic de CEDO, fiindcă nu știu dacă îmi voi putea găsi dreptatea în România.

În primul rând, nu s-a găsit o soluție administrativă, așa cum speram. Diniță, șeful Poliției Rutiere a fost amabil și (cel puțin aparent) plin de bune intenții. Mi-a promis însă marea cu sarea, dar nu a rezolvat nimic – fie pentru că este incompetent (fiindcă nu cunoaște și nu stăpânește sistemul pe care îl administrează), fie pentru că, pur și simplu, a vrut să mă ducă cu vorba. Din păcate, realitatea e că sistemul este astfel construit încât să fie imposibil să îți rezolvi problemele fără să ajungi în instanță. Chiar dacă polițistul a comis un abuz flagrant, nu ai ce-i face, trebuie să le ceri magistraților să se pronunțe. Pentru Diniță lucrurile au fost clare, a tunat la subordonații de la Capitală, dar... atât.

Prin urmare... Sesizările mele, una depusă la Capitală și alta la Centru au fost conexate și trimise ca o plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 (de care ține Poliția Rutieră a Capitalei). A trecut o jumătate de an și nimic nu s-a mișcat în acest dosar. Am făcut, în iulie, o cerere de disjungere a clauzei civile din dosar (sunt aspecte care, evident, nu țin de sfera penală, ci de cea administrativă) și trimiterea ei spre competentă soluționare instanței de judecată. Până în prezent, nici măcar la această cerere nu am primit o rezoluție.

Pe de altă parte, IML a emis, la cererea polițistului care s-a ocupat de caz (aici mă refer la judecarea accidentului), un certificat din care reiese că am avut nevoie de 5 zile de spitalizare. Ca atare, polițistul a trimis dosarul la procuror, cu propunerea de NUP (o condamnare penală se obține doar atunci când victima are nevoie de mai mult de 10 zile de spitalizare). Procurorul a confirmat decizia de NUP și am primit o rezoluție în acest sens. Asta s-a întâmplat în noiembrie. Cu rezoluția m-am prezentat la Poliția Rutieră (Udriște) și am constatat că, din punctul lor de vedere, eram la capătul drumului: ar fi trebuit să rămân cu carnetul suspendat 90 de zile, conform soluției inițiale a polițistului. Adică, fără judecată (fără a se fi pronunțat un judecător), ci așa, pur și simplu, în baza NUP-ului procurorului, care nu se referă deloc la cine se face vinovat de producerea accidentului, ci exclusiv la inexistența unei fapte penale. Am fost iar în audiență (la adjunctul BPR București) și m-am lămurit ce am de făcut: m-am întors la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6, am intrat în audiență la procurorul şef (o femeie) și i-am explicat situația, arătând că trebuie să depun plângere împotriva rezoluției. Atât că nu doream infirmarea soluției (nu am de gând să contest NUP-ul), ci completarea ei cu o simplă precizare: că s-a comis o contravenție, iar soluționarea acesteia este în competența Poliției Rutiere. Deși la început reticentă, procuroarea mi-a acceptat în cele din urmă plângerea, dispunând și prelungirea dreptului de circulație, până la pronunțarea unei soluții.

Dacă rezoluția procurorului va fi în sensul celor solicitate de mine, mă voi putea întoarce la BPR București, cerând întocmirea unui proces verbal de contravenție (în acest moment, nu există așa ceva, cum crezusem, ci doar un act constatator - tipizat folosit în cazul accidentelor cu vătămare corporală). Odată întocmit acest proces verbal (cu siguranță, în sensul celor din actul constatator inițial), îl voi putea contesta în instanță și măcar voi putea circula până ce instanța se va pronunța.

Ca și când nu ar fi îndeajuns două fronturi (acesta, cu soluția în privința accidentului și cel cu plângerea penală împotriva polițistului de caz), un amic căruia i-am povestit toată tărășenia susține că va trebui să încep o nouă acțiune (chiar înainte de orice altă soluție). Adică, un proces pentru recuperarea daunelor, care să fie independent de procesul de contestare a procesului verbal. Iar dacă e așa, am „pus-o de mămăligă”: procesul de recuperare a daunelor va dura ani de zile, iar daunele sunt mai mici decât cheltuiala aferentă recuperării lor (amicul dixit).

Chiar așa să fie? Nu am apucat să spun, dar am un martor ocular al accidentului, care a și depus mărturie în fața polițistului care s-a ocupat de dosar (cel care a cerut nota IML) şi, la nevoie, va veni în instanţă. Nu pot să contest procesul verbal, cerând instanței, în subsidiar, să constate că, nefiind vinovat de producerea accidentului, sunt îndreptățit la repararea mașinii pe cheltuiala celui care m-a accidentat, respectiv pe cheltuiala asiguratorului acestuia? Adică, măcar atât, dacă nu pot cere daune morale pentru tot ce-am pătimit (pe lângă cele deja precizate, mă refer și la umilința lunară de a te prezenta, mai întâi, la procuratură și apoi la poliție, pierzând ore întregi la cozi, pentru prelungirea dovezii de circulație; apoi, faptul că am circulat, luni de zile, cu mașina având ușile lipite cu scoci, pentru a nu ploua înăuntru...). Trebuie să precizez că lucrurile sunt complicate de faptul că am fost obligat să îmi repar mașina în regie proprie, pentru a putea circula cu ea și pe timpul iernii. Deci, ar trebui ca instanța să ia act de cheltuiala efectuată și să impună decontarea ei. Acum m-aș mulțumi măcar cu atât...

Primul sfat al oricui cred că ar fi „i-ați un avocat bun”. Problema e că nu-mi permit un avocat. De abia facem față cheltuielilor curente, nu am de unde face rost de banii necesari (împrumuturile sunt excluse, suntem deja în datorii până peste cap, cu reeșalonări ale creditelor bancare...).

Așadar, mai am vreo șansă sau e cazul să mă resemnez, să „înghit gălușca fiartă”?

Urare revoluţionară

2011-01-01T08:47:00.000-08:00

Ahooo-aho, dragi cititori!

Cum trecură 21 de Ani Noi,

De la „21-22, cine-a tras în noi?”!

Au trecut și ne-am trezit,

Că-n tot timpul i-am plătit,

Pe cei ce ne-au obidit,

În timpul comuniștilor,

Sub teroarea ceaușeștilor.

Securiștii mari și mici,

Turnători și activiști,

Revoluționari, mări, se făcură,

Cu tone de maculatură,

Și-au tras certificate

Și-au intrat în aparate.

S-au infiltrat peste tot

Și ne-au dat-o peste bot.

Peste bot și Peste Boc,

Ei fac jocurile din umbră,

Viața bună ne-o alungă!

La câți securiști avem măi, frate,

Acoperiți prin aparate,

Prin biserici, școli și-uzine,

Prin gări și prin magazine,

Cum putem spera, vreodată,

Să avem masă curată,

Să putem s-o facem lată,

Fără griji de mâine-n-gând,

De-Anu Nou acum, și-oricând!?

De-asta-eu vă urez, vezi bine,

Ca la anu care vine,

Să nu stați cu mâna-n sân,

Ci să cerneți grâul bun!

Să nu stați cu mâna-n-tinsă

Și să vă jeliți de criză,

Ci să vă organizați,

Să nu stați exploatați,

La mulți ani, copii și frați!

Cum m-a scos de pe arteră Poliţia rutieră

2010-06-25T01:18:00.000-07:00

Se poate ca atunci când două maşini se ciocnesc într-o intersecţie semaforizată, venind din direcţii diferite, să fie vinovaţi, oficial, amândoi şoferii? Uite că în România se poate.

S-a spus, de atâtea ori, că România este ţara în care „mori cu dreptatea în mână”. Iată încă un exemplu. Poate banal.

Circulam liniştit (gravă eroare!), regulamentar (hmm, suspect!), când m-am trezit lovit în plin, răsucit (puţin a lipsit să nu fiu răsturnat) şi dat cu capul de „toţi pereţii” maşinii de un gestionar la fabrica de bere prietenii ştiu de ce, care a zburdat în intersecţie pe culoarea roşie. Deci, eu pe verde, el pe roşu. Rezultatul cercetărilor poliţiştilor de la Rutieră? Culpă comună, amândoi avem permisele reţinute până se vor pronunţa procurorii.

Acum detaliile.

Ora accidentului: 8 dimineaţa (precizare importantă, ţinând cont că am fost reţinut ca un infractor dovedit, până a doua zi, la 4 dimineaţa, în Logofăt Udrişte, vechiul sediu al Poliţiei Rutiere Bucureşti).

Circumstanţele accidentului: Am virat stânga, de pe o arteră importantă a Capitalei, ale cărei sensuri de circulaţie sunt separate de linii de tramvai. Am virat la culoarea verde, dar urmând să acord prioritate vehiculelor care se deplasau pe artera respectivă, în sens opus. Ceea ce am făcut. După ce pentru acele vehicule semaforul a afişat culoarea roşie, iar acestea, pe cale de consecinţă, s-au oprit, mi-am continuat drumul. Pentru foarte scurt timp, însă, pentru că berarul nostru avea alte planuri. A găsit o breşă în dreapta coloanei de pe prima bandă de circulaţie şi a intrat în intersecţie, în viteză, pe culoarea roşie. Aşa cum fac „şmecherii”. Şi „pac!”, în câteva secunde mi-a schimbat multe dintre planurile pe următoarele luni. Ştiţi care a fost prima întrebare pe care mi-au pus-o agenţii de poliţie trimişi la prima fază a constatării, la Spitalul Universitar, în timp ce brancardierii mă plimbau de la Tomograf la Roentgen, cu targa? „Da dumneavoastră de unde ştiţi că era roşu pentru domnul?”. Şi răspunsul dat tot de poliţist: „Aţi presupus, n-aveţi de unde să ştiţi dacă era aşa sau nu!”. „Păi staţi puţin, am zis eu, din moment ce coloanele de vehicule opriseră, nu era logic că se pusese culoarea roşie?!”. „Noi nu lucrăm cu logica, lucrăm cu legea!”

Dar să revenim la ce a urmat imediat după accident – foarte util pentru fraieri ca mine!!! La faţa locului, huiduit de trecători, berarul se intimidase, se făcuse mic-mic-mic şi a venit la mine spăşit „să facem să fie bine pentru amândoi”. „Uite, îmi spune, dacă facem un amiabil, fratele e tinichigiu şi te ajută să-ţi faci maşina rapid”. Chemat la faţa locului, fratele vine valvârtej şi confirmă că e tinichigiu şi că grăbeşte reparaţiile (să nu uit, maşina mea e „varză” pe partea dreaptă, unde trebuie schimbat cam tot şi nu se ştie dacă e suficient…). Apoi, berarul se angajează să mă ajute cu o maşină „de la firmă” pentru nişte transporturi (tocmai mă mutam dintr-o locuinţă, într-alta) şi să mă despăgubească parţial - i-am făcut un calcul succint al pagubelor directe, neacoperite de poliţa sa RCA şi am convenit să suporte baremi jumătate din această sumă. Pe urmă, însă, m-a trimis, frumos, la origini. Ne îndepărtasem de locul accidentului, în drum spre punctul de lucru al asiguratorului său şi oprisem, doar aşa, vreo patru ore, pentru că i se gripase motorul. Fiindcă nu reuşea să dea de cap problemei, l-au apucat nervii şi i-a vărsat asupra mea. S-a ales deci, praful, de „amiabilitate” şi am fost nevoit să apelez la Poliţie.

Într-o primă fază, am vrut să mă duc la biroul dedicat accidentelor uşoare, de pe raza sectorului 6, în care s-a produs accidentul.

Pe drum însă, mi s-a făcut rău: am fost nevoit chiar să opresc câteva minute, pentru că mi-era să nu produc un accident din pricina ameţelilor. Când mi-am mai revenit, m-am decis să merg spre casă. Aici starea de rău s-a accentuat, „am dat la boboci” şi capul mă durea foarte tare. Drept care mi-am spus că e cazul să consult un medic. Am căutat, însă, mai întâi, locaţia în care se raportează accidentele cu vătămări corporale, fiindcă devenise limpede că existau (ar fi trebuit să existe…) consecinţe judiciare, nu doar medicale, ale loviturii/loviturilor(?) de la cap. Aşa că, m-am prezentat mai întâi, la Poliţia Rutieră, în strada Logofăt Udrişte, de unde am fost îndrumat spre Spitalul Municipal Universitar - cea mai apropiată de locul accidentului unitate medicală de urgenţă.

La Spital, după investigaţiile de rigoare, medicii au stabilit că am suferit un traumatism cranio-cerebral soldat cu un hematom epicranian (unii ar spune: un banal cucui). Mi s-a administrat o injecţie, mi s-a recomandat repaus şi dietă în următoarele zile şi am fost lăsat să plec pe picioarele mele. Aşa că, deşi eram dislexic şi vizibil ameţit, poliţiştii m-au luat de „proaspăt”. M-au poftit la locul accidentului, unde au făcut „reconstituirea”. În esenţă, au măsurat cu metrul lăţimea tuturor segmentelor intersecţiei şi au făcut fotografii, după ce ne-au invitat, pe noi, cei doi şoferi implicaţi, să indicăm locul cât mai precis al accidentului, luându-ne în băşcălie pentru că nu cădeam „la pace”. Apoi, m-au invitat în Logofăt Udrişte, pentru completarea declaraţiei pe proprie răspundere şi judecata poliţienească.

O primă etapă a acestei judecăţi a durat din jurul orei 19.30, până la ora 22. Deşi eram deja convins că va ieşi prost pentru mine, după întrebarea/răspuns de la spital legată de culoarea semaforului pentru sensul în care se deplasa berarul, m-am mai remontat când poliţistul i-a adresat acestuia o întrebare logică: „Pretindeţi că aţi trecut pe culoarea verde. Aceasta ar însemna, automat, că dl. Veress nu v-a acordat prioritate şi, deci, ar fi în culpă. Atunci cum se face că, aşa cum aţi declarat, vă duceaţi la asiguratorul dumneavoastră, deci urma să îi reparaţi maşina pe poliţa dumneavoastră RCA? Şi cum se face că v-aţi oferit să îl ajutaţi cu mutatul şi cu o sumă de bani?”. Berarul a răspuns ceva de genul „aşa fac unii oameni de omenie”. Poliţistul a replicat, în glumă, desigur: „păi aş vrea şi eu o casă, nu mă omeniţi şi pe mine?”. Iar eu am râs, răsuflând uşurat – părea că mă înşelasem.

Dar, la 22, cei doi agenţi au ieşit din camera lor anunţându-ne: „Avem o veste foarte proastă, pentru amândoi!”. Trebuia să se întrerupă din lucrul la constatarea noastră şi să se deplaseze pe teren, la o altă constatare! Am fost invitaţi să ne plimbăm „o oră-două, că durează”. Eu am revenit la 12, poliţiştii au revenit la ora 3 dimineaţa, împreună cu berarul. Ce coincidenţă! (nota bene: la spital am aflat că unul dintre agenţi avea în telefonul mobil numărul berarului!).

După încă o oră de deliberări, s-a dat verdictul de care v-am spus la început.

Unii ar spune că poliţiştii au fost doar incompetenţi (mă feresc de cuvântul „proşti”), fiindcă de l-ar fi favorizat pe berar, m-ar fi scos vinovat doar pe mine. Atâta doar că verdictul lor ar fi cântărit enorm într-un dosar instrumentat ulterior, în urma plângerii mele pentru vătămare corporală. Dacă ar fi dat verdictul corect, berarul risca mult mai mult să se aleagă şi cu cazier.

P.S. Cei doi agenţi constatatori nu s-au prezentat, dar nota de constatare si dovada de reţinere a permisului auto sunt semnate „Agent special Smercinschi Nicolae”

P.S. (2) Finalul s-ar putea să fie, totuşi, fericit. Am fost în audienţă la directorul Poliţiei Rutiere, Lucian Diniţă. Acesta a înţeles perfect speţa, s-a enervat pe subordonaţii săi, i-a muştruluit telefonic în faţa mea, a trimis o comisie de anchetă şi mi-a spus să fiu liniştit, mi se va face dreptate.

Statul se bucură de moartea pensionarilor săraci

2010-01-07T23:55:00.000-08:00

Nefiind populist, trebuie să le dau dreptate guvernanţilor atunci când spun că nu sunt bani pentru majorarea pensiilor. Pe de altă parte, aflu că se ştie că multe pensii sunt prea mici pentru a asigura SUPRAVIEŢUIREA celor care au parte de ele şi, cu toate astea, respectivii nu sunt ajutaţi. Dimpotrivă, se constată partea pozitivă a problemei: creşte suma care se colectează din impozitele pe pensii. Cum? E simplu: fiindcă rata mortalităţii e mai mare în rândul pensionarilor săraci (cu pensii foarte mici), iar numărul pensionarilor e relativ constant, creşte procentul pensionarilor ale căror pensii sunt impozabile. Crescând baza de impozitare, statul încasează mai mult.

Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor a dezvăluit, joi, 7 ianuarie, la discutarea Bugetului de Stat pe 2010 şi a Bugetului Asigurărilor Sociale pe 2010 în comisiile reunite de Buget-Finanţe ale Parlamentului un fapt de un cinism uluitor: pensiile sunt plafonate, în condiţiile în care menţinerea pensiilor mici creşte rata mortalităţii în rândul beneficiarilor. Acest fapt este, însă, benefic pentru buget: pentru că mor mai mulţi pensionari săraci decât din rândul celora cu pensii decente sau mari, iar rândul acestora din urmă se îngroaşă, creşte şi suma colectată din aplicarea impozitului asupra pensiilor mai mari de 1.000 de lei.

Răspunzând unei întrebări referitoare la creşterea veniturilor din impozitul asupra pensiilor, Vlădescu a recunoscut: „E un fapt foarte trist. Ies din sistem mai mulţi pensionari cu pensii mici, decât pensionari cu pensii mari. Aşa că, în mod logic, rămân mai mulţi pensionari cu pensii mari şi creşte suma pe care o colectăm de la aceştia”.

Mai departe, deputatul PSD Cătălin Nichifor a ridicat problema ajutoarelor de înmormântare. „E un lucru foarte trist şi prefer să nu vorbesc despre el”, a replicat Vlădescu.

Unde intram cu pul-urile noastre?

2009-12-06T22:38:00.000-08:00

Noi, românii, jucăm de multa vreme, cu albele, o partidă de table în care negrul ne-a scos câteva pul-uri afară, şi-a astupat porţile şi, la câte 4-5 ani, ne întinde zarurile cu un rânjet sardonic.

Alea jacta est!, au zis mulţi ieri, mulţi azi. Sigur, alegem, aruncăm zarurile, dar ce culegem, unde intrăm cu pul-urile noastre?

Le-am zis ieri, cu sinceritate, celor care m-au întrebat, că singurul argument pe care îl am pentru că am votat şi pentru că am ales cum am ales, este faptul că aveam o variantă în care se forma un guvern rapid şi cealaltă în care constituirea unui guvern cu suficient de puternic sprijin parlamentar era (este) amânată pe un termen indefinit, foarte probabil îndelungat şi posibil după un nou proces electoral. Am ales certitudinea. Dacă ar fi existat certitudini şi în cazul alegerii lui Traian Băsescu, m-aş fi abţinut de la vot. Îl detest pe actualul preşedinte (şi ceea ce reprezintă), dar îl detest deopotrivă pe Mircea Geoană (şi ceea ce reprezintă).

M-am culcat târziu, cu o speranţă firavă că numărătoarea paralelă a democrat-liberalilor va fi infirmată de rezultatul final (deşi guzganul era atât de întunecat, încât i se estompase rozaliul). Însă, la ora 7, deschizând televizorul, m-am lămurit: PSD şi PNL nu terminaseră, chipurile, numărătoarea paralelă, Hrebenciuc începuse cu acuzele de fraudă, în contextul în care procentul lui Geoană, conform numărătorii roşii, scăzuse la un firav 50,3%, de la peste 51% şi ar mai fi fost de numărat 20% din buletine. Aproape că nu m-au mai interesat rezultatele de la BEC.

Deşi, conform celor spuse mai sus, n-ar trebui, toată tărăşenia asta m-a întristat. După o zi în care, încă de la primele estimări, se putea anticipa oarecum finalul (după "tiparul" 2004, pomenit de Băsescu), seara începuse într-un anume fel, contrar aşteptărilor. Aveam o schimbare, un bob speranţă, o emulaţie.

Cu ce rămânem acum? Ce variante văd eu:

1. Geoană şi Antonescu demisionează sau sunt demişi, PSD şi PNL se rup şi se constituie un măreţ partid prezidenţial, de centru. Din punct de vedere practic, nu e tocmai rău - e o variantă relativ rapidă de ieşire din criza politică şi de formare a unui guvern stabil. Din perspectivă democratică, ar fi rău - opoziţia ar rămâne formală (rămăşiţele PSD şi PNL nu pot fuziona, singura opţiune fiind o alianţă în jurul lui Klaus Johannis).

2. Geoană şi/sau Antonescu nu demisionează, dar PSD şi PNL tot se rup. Se formează o majoritate parlamentară în jurul noului PDL, deci Guvern oarecum stabil. PSD şi PNL se regrupează şi intră în opoziţie timp de 5 ani. Puţin probabil.

3. Geoană şi Antonescu nu demisionează, iar PSD şi PNL nu se rup. Aici sunt două sub-variante:

a. cele două partide ignoră rezultatul alegerilor şi rămânem în conjunctura dinaintea lor, ceea ce va forţa alegerile parlamentare anticipate. Extrem de puţin probabil (PSD şi PNL nu ar risca să fie zdrobite de un vot dat după modelul "Daţi-mi un consiliu, să vă dau Bucureştiul!", respectiv "Daţi-mi un parlament, să vă dau România!").

b. se constată legitimitatea mandatului Băsescu, se acceptă propunerea de prim-ministru (Negoiţă sau care va fi acesta) şi se va guverna în aceeaşi formulă de sprijin parlamentar minoritar.

Toate variantele, mai puţin prima sunt proaste, din perspectiva perpetuării scandalului politic, cu consecinţe previzibile (adâncirea crizei, în toate formele acesteia). În varianta 3-b se poate evolua spre o încercare de modificare a Constituţiei, în sensul schimbării/clarificării atributelor preşedintelui, dar iarăşi, e cert că o asemenea iniţiativă ar cădea la vot. Am explicat deja de ce nici varianta 1. nu e dezirabilă, dacă nu eşti în vreun fan-club Napoleon, Hitler , Stalin sau Hugo Chavez.

Dacă până acum l-am prizat doar pe Băsescu, e clar că urmează să-l inhalăm - unii, cu nesaţ. Şi mi-e că ne vom intoxica, în loc să expectorăm. De ce mi-e aşa? Pentru că nu am dubii: Traian Băsescu este instabil psihic, este bolnav de putere. Am văzut asta în dramoleta pe care a interpretat-o când, vorbind despre videoclipul cu lovirea copilului, a spus "Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!". În mod normal, reacţia lui (spunând aceste cuvinte) ar fi trebuit să fie demnă, chiar tunătoare, nu înlăcrămată.

Cu toate astea, trebuie să continuăm. I-am supravieţuit lui Ceauşescu şi lui Iliescu, va trece şi Băsescu. Şi poate, greşesc, poate Băsescu este alegerea potrivită. Poate marmota chiar înveleşte ciocolata. Poate, peste 5 ani, fiul meu va regreta că cele câteva zile care îl vor despărţi de majorat îl vor priva de bucuria de a vota în/pentru normalitate.

Roman - Mic tratament de securistica

2009-11-11T03:39:00.000-08:00

Robert Veress

Mic tratament de securistică

Avertisment: toate elementele naturii, precum şi celelalte elemente din

cuprinsul acestei cărţi, sînt pure. Şi sînt şi ficţiuni (ex.: “Dune” de Frank Herbert).

Cartonaş galben: orice asemănare cu realitatea, trebuie tratată ca atare: 3x/zi cîte o pastilă de Distonocalm + 1/2 flacon de Rudotel. Este vorba de un simplu sentiment de deja-vu.

Cartonaş roşu: mulţumesc pe această cale asociaţiei “Terorişti de securişti, fără Fronterre”, care mi-a pus la dispoziţie luneta de la puşcă.

Un fel de Prolog: I-au propus, afabili, să-şi bage minţile-n cap. Şi fiindcă n-avea posibilităţi materiale, l-au şi ajutat s-o facă, supunîndu-l unei operaţii de spălare a creierului.

După lupte grele, soldate cu icnete şi scîşnete din dinţi, reuşesc să-mi strunesc porţiunile superioare ale membrelor inferioare. Odată redresat, mă simt în al nouălea cer, ca un pilot de cursă lungă ce tocmai a scăpat din împresurarea unei năbădăioase turbulenţe atmosferice. Drept urmare, nu rezist tentaţiei de a comuta pe automat. Eroare de pilotaj: bordul izbeşte în picaj clanţa unei uşi. Sînt unicul supravieţuitor. Ştiu asta, pentru că nu aud decît propriile-mi gemete.

Se pare că impactul a fost urmat de un puternic recul, pentru că iată-mă-s din nou undeva sus, de unde urmăresc operaţiunile de salvare: două maşini blindate, una cu cruci roşii şi sirenă albastră, cealaltă cu cruci albastre şi sirenă roşie se întrec să ajungă la mine, intră în trombă prin nodurile de circulaţie, ignorînd culoarea semafoarelor şi provocînd accidente în cascadă, fiind ele însele lovite, dar rezistînd impacturilor, graţie blindajului excelent. În secvenţa următoare, au ajuns la locul accidentului, nu mai reţin în ce ordine; brancardierii coboară în viteză şi aleargă spre mine. Deodată îşi aduc aminte că au uitat targa, se oftică şi încep să tuşească sec. Noroc cu o doctoriţă în mini care îi struneşte: vor cînta un « Adagio » de Bach.

Acum doctoriţa se află deasupra mea gîngurind cuvinte de dragoste. Îi răspund punîndu-i mîna pe sîn. Brusc, mă trezesc la cruda realitate, deoarece continuarea acestui lubric dialog constă într-o scurtă ce-o primesc lung în plină figură. Debusolat, apuc să îngaim:

- Dar doamna doctor, ce v-a apucat ?

- Nici o doamnă şi nici un doctor, că io-s confecţioneră la APACA şi te-apuc acuma de boaşe de nu te vezi, beţiv ordinal ce ieşti! Violatorule!

Rămîn tablou (anii ’20-’30 sec.XVII). Totuşi, undeva sub stratul de ulei şi chiar sub cel de pînză, calculatorul de bord începe să funcţioneze, înştiinţîndu-mă că ar fi cazul să-mi iau tălpăşiţa. Îmi cercetez cu coada ochiului încălţările: tălpile stau să cadă; stăpînindu-mi un urlet de groază, emit cu intermitenţe SOS-uri din priviri, fixând chiorîş pungile de sub ochii de vampir ai textilistei.

Acum, psihologic vorbind, situaţia staţionează cam aşa: femela e gata ca la orice mişcare de-a mea să-şi rupă acoperămintele şi să-şi avertizeze vecinii cu privire la un iminent atac terorist pigmentat cu perversiuni sexuale şi secvenţe sadomasochiste; pe de altă parte, e clar că i-am căzut cu tronc şi dacă nu mă evaporez de urgenţă, mă va tîrî în bîrlogul ei, unde va pune în aplicare ceea ce îşi doreşte cu ardoare de cînd urmăreşte (cu consecvenţă) filmele rubricii „Cinematograful de noapte”... Îmi trece prin minte, totuşi, că dacă unul din parteneri este inconştient, celălalt s-ar putea să nu se mai simtă îndemnat în abordarea giumbuşlucurilor procustiene, aşa că mă las toropit de un somn. Ca orice peşte şi somnul meu are oase; am înghiţit unul, mi-a străpuns abdomenul şi-acum mă-nţeapă-n coaste. E, defapt, vîrful prietenos al cizmei sectoristului:

- Scoal’ bîăă, nenorocitule !

Spre surprinderea generală, mă conformez aproape instantaneu. Ingenuu:

- Da’ ce-am făcut, domnule poliţist ?

- Plotonier major !

- Domnule plotonier major...

- Gurra! Dă tu frumuşel buletinu’ şi după aia îţi spun eu ce-ai făcut !

Sub privirile lacome ale asistenţei (de faţă e şi textilista, stînd strîns lipită de omul legii; şi-a pus aproximativ pe cap o perucă blondă á la Corina Chiriac şi în picioare cizme roşii cu toc cui) mă caut febril prin buzunare... Vă imaginaţi, desigur, că am ce căuta: pantaloni, cămaşă, vestă, sacou şi după anotimp - balonzaid, palton... Pardon: asupră-mi se află doar un simplu trening complet asezonabil („E toamnă-n sufletu-mi ş’afară, /Dar ce contează: /Iarnă de-ar fi ori primăvară, /Io-n ăst trening mă simt bine, /Ca orice cetăţean.”). Pantalonii acestui lejer deux pieces prezintă două buzunare relativ adînci. Le întorc cu vioiciune pe dos: conţinut = zero; îndrept o căutătură la fel de expresivă spre bumbii de la vestonul adjutantului:

- N-am !

- Cum, n-ai ?!

- Nu ştiu... Cînd plec de-acasă îl iau întotdeauna cu mine !

- Păi cred şi eu că nu-l mai ai dacă eşti neglijent : îl pui într-un buzunar ca vai de mama lui - una, şi p-ormă te-mbeţi şi ca porcu’ de nu mai ştii de tine...

- Da, numai că eu n-am plecat de-acasă îmbrăcat în trening !

Cu asta, am reuşit să scurtcircuitez neuronii sectoristului. În ajutor îi sare însă textilista:

- Nu-l ascultaţi domnule locotenent, că-i un prevers şi jumătate, îl ştiu eu ! (Se lipeşte mai strîns de cel în care-i stă nădejdea de recuperare a onoarei pătate prin atentatul ce-şi dorise să-l fi comis asupră-i).

Omul legii se trage brusc în lături şi-apoi cu un reflex condiţionat o salvează de la cădere liberă pe reclamantă:

- Ascultă cucoană, parcă spuneai că nu-l cunoşti pe acest individ!?..

- Vai de mine, da’ de unde să-l cunosc, Doamne fereşte, că l-am văzut prima dată în viaţa mea astăzi, cînd a dat buzna şi mi-a pus mîna stîngă pe piept!

- Era sigur stînga?

- Pot să jur, parcă am şi-acum în faţa ochilor momentul respectiv! Victima închide ochii şi inspiră adînc apăsîndu-şi mîinile pe piept.

- Bine!... Veniţi atunci amîndoi cu mine la secţie, să facem frumos un proces verbal şi pe urmă mai vedem ce-o fi...

- Domnule maior, dar nu se poate să trec pe la dumneavoastră mîine, să scriu reclamaţia şi ce mai trebuie, că e trecut de unşpe şi eu mîine merg la locul de muncă?

- Nu se poate, că trebuie prezenţa la ambele părţi şi eu nu pot să-l reţin pe ’mnealui pînă mîine la secţie, aşa tam-nisam !

- Cum adică aşa tam-nisam, cînd eu vă spun că a vrut să cine ştie ce să facă cu mine dacă nu aveam inspiraţia şi să sun repede la poliţie!?

- Bine că aşteptaţi totul de la organul legii, în loc să vă-nvăţaţi odată să nu mai poftiţi în casă tot felul de necunoscuţi!

- Da’ cine l-a poftit pe ăsta în casă? Mi-a forţat pur şi simplu uşa de la intrare!

- Trebuia s-aveţi o yală mai sănătoasă! Da’ ce mai încoace şi-n colo, veniţi odată la secţie, sau renunţaţi la reclamaţie şi-i dau drumu’ ăstuia după o discuţie...amicală, ca-ntre bărbaţi, la secţie... E?

- Cum spuneţi dumneavoastră... deşi, eu pe-ăştia, aşa ca ipotentul ăsta, i-aş castra, să nu le mai ardă niciodată de atacat femei singure!

- Fiţi sigură că după discuţia de la secţie n-o să mai poftească-n veci să vină la uşa dumneavoastră! Hai bă, mişcă!

Cei mai perspicace dintre dumneavoastră, au ghicit că ultimele trei cuvinte îmi erau adresate. Nu de aceeaşi prezenţă de spirit a dat dovadă textilista, deoarece, la auzul comenzii s-a dat brusc doi paşi înapoi. Ignorînd dezorientarea reclamantei, apărătorul ordinii publice mă împinge cu bastonul:

- Ia-o-n jos pe scări că te urmez!

Abia acum încep să mă dezmeticesc cu adevărat: ce-oi fi căutînd eu în blocul ăsta necunoscut şi cum de nu au ieşit vecinii textilistei să vadă ce se întîmplă?

- Domnu’ colonel, se precipită textilista, să treceţi neapărat mîine pe la mine să gustaţi o dulceaţă de nuci!

- Mulţumesc frumos de invitaţie, dar ştiţi, eu sînt suferind de diabet şi mi-e interzis total dulcele !

- Îmi pare foarte rău! Dar atunci, poate o cafea neagră?...

- Să vedem, doamnă!... Să vedem! Da’ nu promit nimic! Datoria înainte de toate!

- Sigur că da, sigur că da!.. Vă aştept atunci mîine! La revedere!... Pa!...

- Săru’mîna!, încheie plutonierul lubricul dialog.

- Pa!, zic şi eu respectuos...

- Bă, vezi să nu-ţi muşti limba, mă-nghionteşte cavalerul onoarei regăsite din cînd în cînd, că tu nu eşti „Pa!” cu doamna!

Apoi, după ce uşa blocului s-a închis în urma noastră:

- Afemeiata dracului! N-o satură pe asta nici Arnold Şvarţănegăr! Nu m-aş culca cu ea nici pentru un milion de lei: precis are sculament sau mai rău, SIDA sau ceva! Nici măcar nu cunoaşte gradele! Ia spune, ce-ai găsit la paparuda asta, bă?

- Eu n-am găsit nimic, eram practic inconştient, ea s-a dat la mine!

- Aha! Bănuiam eu că aşa s-a desfăşurat succesiunea faptelor! Astea dacă nu le satisface cineva, e în stare să cheme şi pompierii şi armata! Da - da!

Mi se pare mie fraţilor, sau tipul ăsta face parte dintr-o gaşcă? Încerc să susţin climatul favorabil creat între noi şi, concomitent, să obţin o informaţie care m-ar putea ajuta să mă orientez în timp şi spaţiu:

- Apropo, domnule plutonier adjutant, ce secţie de poliţie reprezentaţi dumneavoastră?

- Bă, nu mai bate apropouri, că acuma pun în aplicare ce i-am promis ăleia! Fă-te-ncoa’ rapid cu cinj’de bătrîne şi să terminăm bîlciu’, că mai am treabă-n seara asta tot cu unu de-alde tine, care cică i-a zgîriat un cocoş maşina intenţionat pe cînd încerca să iasă din hîrtoapele din strada Trilului şi vrînd să-l pedepsească, n-a avut altceva mai bun de făcut decît să-l urmărească pe ăla pînă-n coteţu’ lui, unde a fost surprins de proprietăreasă - o ţigancuşă tînără măritată cu-n zugrav de-l ştie tot cartieru’, l-a făcut arşice acu doi ani pe unu Grosu, finalist pe ţară la lupte - categoria grea, că s-a dat la nevastă-sa şi asta acuma i-a dat în cap ăluia cu făcăleţu de l-a leşinat şi p-ormă l-a legat c-o sfoară de-un scaun pe care l-a aşezat în spatele porţii să-l vadă bărba’-su cînd s-o-ntoarce acasă din schimb; noroc cu o vecină care a intrat să-i ceară ăleia nişte ouă şi văzînd ce şi cum, a zis că n-ar fi rău să ne sune să mergem să-i salvăm ăluia viaţa, aşa cum ţi-am salvat-o eu acuma ţie, că dacă nu îndepărtam de la locul faptei vecinii curioşi, ăştia te linşa!

- Aha, mă dumiresc eu, de asta era aşa pustiu pe scară!

- Pustiu-nepustiu, dă banii şi-ntinde-o!

- De unde să vi-i dau, doar v-am arătat că-mi flutură vîntul prin buzunare!

- Tii, se bate salvatorul meu cu palma peste frunte, Doamne de ce m-ai făcut s-am parte de-aşa necaz? Ce pot eu să fac cu tine acuma, zi mă, ce?!

- Uitaţi, nu vă impacientaţi, mergem la mine acasă şi vă dau tot ce găsesc!

- Pe unde stai?

- În Cotroceni.

- Bă, tu nu-ţi bate joc de mine, că te ia mama dracului!

Încerc să îndepărtez ameninţarea bastonului cu o straşnică scuturătură din cap :

- Nu, pe cuvînt de onoare, stau cu chirie într-o casă din zona aia!

- Aha, eşti chiriaş! Şi cum rămîne pînă la urmă, vă lasă casele vouă, sau le dă înapoi foştilor propretari?

- Nnu....ştiu, cum adică să ni le lase nouă?

- Păi ’mneata pe ce lume trăieşti mă? N-ai auzit că de nu ştiu cînd se tot scarpină ăia-n Parlament la cur, că cui adică să le facă dreptate: chiriaşilor sau propretarilor?!

- Se vede treaba că s-au mai întîmplat unele lucruri de cînd am pierdut contactul cu exteriorul!, m-am dumirit eu cu voce tare.

Faţa adjutantului se alungeşte cu cca. 20 de cm., exprimînd un nou blocaj la nivel cortical. De data asta nu mai e de faţă textilista să-l refacă operaţional, aşa că trebuie să-mi încerc talentele de psihoterapeut de circumstanţă:

- Ultima mea amintire este legată de un accident de circulaţie pe care l-am suferit în 14 iunie 1990 (precizez ziua, pentru că se pare că a trecut ceva vreme de atunci). O Dacie papuc de culoare…, mă rog, n-are importanţă... Am… intrat într-un fel de comă şi nu mi-am revenit decît în seara asta! Nici măcar nu ştiu ce zi e astăzi!?... Nici ce oră măcar!

- Măi băiete, ia-o uşurel... Vasăzică, vrei să-mi spui tu mie că ai tras pe dreapta în urmă cu... 5 ani şi... una..., două... cîteva luni de zile şi nu te-ai trezit decît astăzi?!!

Este rîndul meu să-mi expun examinării cerul gurii. Adjutantul continuă interogatoriul, simţind că mă are-n corzi:

- Şi ia zi: unde-ai stat pînă acum? Că doar nu te ţineau în spital pînă să-ţi revii şi după aia – „hai să-l îndopăm cu băutură şi - aut !”. Sau pur şi simplu te-ai trezit brusc, te-ai sculat din patul de spital şi pîş-pîş ai ieşit şi nu te-ai oprit decît într-o cîrciumă, unde te-ai împrietenit cu cîteva „săniuţe”, aşa, să-ţi faci curaj, s-o iei la călărit pe vaca aia bătrînă?! Ha-ha-ha! Ho-ho-ho! Hai bă, fugi d’aicea că rîd şi curcile de tine !

Deocamdată constat siderat că cel care rîde e un curcan înfumurat care joacă poker cu mine avînd în mînă toţi aşii. N-am eu noroc de-o royală, dar joc la cacialma supralicitînd:

- Vă rog să mă credeţi că nu sînt alcoolic !

- Atunci de ce puţi de la o poştă a spirtoasă, de parcă ai fi tras la măsea cot la cot cu Săniuţă!

- Care Săniuţă?!

- Ştii ce, m-am săturat de miştocăriile tale! Te duc la circă şi te dau pe mîna lu’ Băloi: scoate el untu’ din tine, cît ai zice peşte!

S-ar părea că respectivul Băloi e cel mai tare şvaiţerist din cîţi există, deoarece la cei aproape 2 metri cîţi măsor pe verticală, n-aş pune în momentul de faţă mari probleme unui cîntar de bucătărie. Sînt gata să-mi exprim îndoielile cu privire la succesul operaţiunii invocate de sectorist, cînd acesta intră în panică:

- Tiii, s-a făcut unşpe şi balaoacheşu tre’ să fi ajuns acasă! Vai de pielea găinarului!

Apucă s-o ia la goană, cînd îşi dă seama că era gata să dea frîu liber dorinţei mele de libertate:

- Tu vii cu mine!

De piatră să fi fost şi mi s-ar fi înmuiat inima în urma unei asemenea rugăminţi! Iată-ne aşadar, marşînd laolaltă spre strada Trilului... Prima escală - maşina sectoristului (Renault 19: oa-oau!). Înăuntru e cald şi confortabil aşa că plonjez aproape instantaneu în lumea viselor, unde un aligator e chitit să mă înghită, probabil datorită faptului că anterior părăsirii stării de veghe, începusem să lălăi în minte „Trilu-lilu-crocodilu!”, în încercarea de a răspunde ştiinţific la metafizica întrebare: „Unde naiba o fi şi strada asta care se pare că ar fi sediul unui permanent festival ornitologic?”.

Scap de aligator în momentul în care puntea maşinii dă un upercut fundului unei gropi de pe aşa-zisul carosabil. În clipa următoare, se aude un zgomot asemănător celui produs de un grav accident de circulaţie, ale cărui protagoniste sînt două TIR-uri. Farurile maşinii dezvăluie, într-adevăr, un spectacol apocaliptic: o namilă de aproximativ 2 m/130 kg oase & oţel (despre care intuiţia masculină îmi spune că nu poate fi altcineva decît naşul vice-campionului de lupte), controlează cu o rangă ruginită de 1 metru rezistenţa la impact a unui Trabant antic - iarăşi flerul îmi spune că acesta aparţine cocoşarului. Iată şi spicuiri din speech-ul zidarului, în timpul acţiunii de decopertare:

„-...zgîriat... cocoşu... maşina!... Păi să se vadă... c-a zgîriat-o..., mama ei...de maşină!...”

În zadar porneşte adjutantul sirena maşinii de poliţie! În zadar se dă jos din maşină trîntind portiera! În zadar fac şi eu la fel! Ranga mînuită de mîini dibace îşi continuă numărul. Abia cînd, după repetate somaţii, adjutantul trage un foc de armă în aer, ies vecinii zidarului pe la porţi să vadă ce se întîmplă. Ultima iese ţiganca şi-i spune bărbatului ceva ce aducea după intonaţie cu un îndemn la repaus. Trebuie să recunosc că femeia are dreptate: cu 2-3 cm mai sus de nivelul solului au rămas de-acum doar roţile celui ce-a fost Trabantul. Amin!

Se pare că mesajul a răzbit şi la urechile destinatarului, deoarece canonada încetează. Mai mult, omul-presă se arată pus acum pe concesii:

- Nevastă, dă-i drumu’ lu’ domnu’ să vină să se caţere la volan!

Adjutantul nu gustă poanta. E hotărît să pună capăt bîlciului, aşa că face conversaţie cu ţiganul, ţinîndu-şi sugestiv mîna pe pistol:

- Ascultă cetăţene rrom Bidinea (ia-uzi adresare şi ce definiţie predestinată are zidarul nostru!): încearcă numai să mişti un singur fir de păr din capul individului din curtea ta, că îţi jur pe ce-am mai scump că sită te fac!

- Ie-te la sticleţoiu ăsta cum s-a umflat epoleţii pe el! Bîăă!! Tu nu ştii că strada asta e a mea!? Ui’-te-n juru’ tău să vezi cîte găuri o să ai în burtoiu tîu pocit, dacă n-o roieşti pîn’ număr la trei! Unu!...

Deşi mai e pînă-n ajunul Crăciunului, locuitorii străzii se grăbesc să se mîndrească-n faţa noastră cu iataganele ce se folosesc îndeobşte la curmarea guiţatului şoldanilor. Sincer să fiu, pentru mine ar fi fost de ajuns un simplu şiş ca s-o zbughesc promt la sănătoasa. Din nefericire, mîna lungă a ordinii publice mă ajunge înainte ca măcar s-apuc să dau din picioare, urmînd imperativul imbold mintal „Roiu !”. Braţul drept mi-e înşfăcat cu gentileţea unei caracatiţe ce tocmai a dibuit prada după o lungă perioadă de inaniţie:

- Pînă una-alta, vi-l prezint pe domnul procuror Balaur! Nu vă uitaţi cum e îmbrăcat, am fost nevoiţi să îl deranjăm de acasă şi e foarte supărat!

Să fi scos instantaneu flăcări pe ambele nări, n-aş fi reuşit să bag mai acătări spaima în toţi feţii cei frumoşi de dinainte-ne şi-ale lor consîngene. Simpla invocare a personajului de poveste a dus la depopularea carosabilului străzii, a ambelor trotuare, precum şi a curţilor şi odăilor periferice din aşezămintele cetăţenilor ce înainte ardeau de nerăbdare să participe la un bestial concurs de tranşare a cărnii. La prima vedere, a dispărut chiar şi promotorul manifestaţiei de forţă rromiană; ochiul meu acvilin îl descoperă totuşi lîngă rămăşiţele Trabantului, făcut mai mic decît acestea :

- Iertaţi-mă dom’ proc’ror, că n-am vrut!

Îmi intru în rol cu o plăcere diabolică:

- Ce n-ai vrut mă, să mori neştiutor de cum ar fi viaţa la „mititica”?!

- Aoleu, nu mă nenorociţi dom’ proc’ror că am nevastă şomeră şi 5 copilaşi orfani dă crescut!

- Să te fi gîndit la ei cînd ai distrus maşina omului căruia te pregăteai să-i faci de petrecanie mai înainte!

- Cum adică să-i fac de petrecanie?! Io pe omu’ ăsta-l iubesc dom’ proc’ror, îl stimez, pentru c-a vrut s-o ajute pe nevastă-mea să taie un cocoş pentru cină, că mureau ăia micii dă foame şi ea săraca e iubitoare dă anemale, nu poate ca să le omoare şi de aia a ieşit în stradă după ajutor că eram io la muncă şi tocma’ era dînsu’ aici-aşa, i se-mpotmolise cutia de carton...

- Vrei să zici Trabant-ul!?

- Esact dom’ proc’ror, că dăştept sînteţi, pupa-v-aş tălpile, imediat aţi prins ce-am vrut să spun!... Şi dînsu’ s-a oferit să taie crestatu’, numa’ că n-a prea ştiut cum, şi eu am venit acasă tocma’ cînd se zbătea cocoşu’ meu în durere de moarte şi eu cum sînt şi mai iubitor de anemale mi-am pierdut minţile şi-am luat o rangă şi-a trebuit să dau în ea cu ceva că nu mai puteam de milă...

- Lasă textele astea şi spune mai bine cum se face că posesorul maşinii distruse se află legat la tine în curte de vreo două ore, de cînd am fost anunţaţi că aici se va produce o crimă?!

- Nu se poate dom’ proc’ror, numa’ un nănorocit dă comunist putea să mintă aşa ceva, că ăştia crede că orice lucru aparţine întregului popor şi vrea să mă bage-n puşcărie să poată să profite de nevestica mea că-i bucăţică ruptă... Florico, fă-te fă-ncoa’ să-ţi vadă ochişorii domnu’ proc’ror, e albaştri dom’ proc’ror, zici că-i rasă aeriană, n-aveam eu probleme dă mă duceam cu ea la nemţăi sau austrieci, mă lua ca de-ai lor...

- Ascultă măi Şpaclule... ăsta... Bidinea! Una şi cu una fac de obicei două: ai desfiinţat un autovehicul şi ai ameninţat cu moartea un reprezentant al legii şi pe unul al ordinii şi liniştii publice! Astea sînt fapte ce nu pot fi trecute cu vederea!

- Aşa e, nici nu merită să vă uitaţi la ele! Şoptind insinuant: Poftiţi în casă mai bine, să vedeţi ce videou dichisit mi-a adus cumneţelu’ meu, mînca-i-aş pipota, din Olandia, vi-l dau dumneavoastră dom’ procror, că io nici aşa nu mă prea pricep să-l butonez, da’ dumneavoastră dom’ proc’ror, cu mintea pe care o aveţi...

- Aşa deci... Şi pentru dom’ adjutant ce zici că ai?

- Un cuptor cu microunde nou-nouţ „Samsung - Tehnologie pentru o viaţă...”, să trăiţi!

- Tot din Olanda?

- Noo, ăsta-i de la unu’ din Primăverii, care şi-a părăsit casa.

Mă întorc, mă duc la maşina de poliţie şi mă fac că vorbesc prin staţie:

- Aţi înregistrat tot?... Da?... Perfect!

Revin la locul „anchetei”:

- Ei, acum ştiu tot şi băieţii cu aparatura de interceptare din dubiţa de la şosea! Cu ei cum rezolvăm? E?!

- Păi rezolvaţi dumneavoastră dom’ proc’ror, că aveţi putere, vă rog eu frumos, rezolvaţi, nu mă lăsaţi!

- Mda, să vedem mai bine, întîi de toate, cum te gîndeşti să îl despăgubeşti pe proprietarul fostului Trabant?

De parcă ar fi inhalat o supradoză de aurolac, matahala e în genunchi la picioarele mele şi-mi lustruieşte tenişii cu buzele.

- Ştiam io că sînteţi om bun, da’ nu-i numa’ atîta, un înger din ceruri sînteţi!... O juma’ de milion îi dau pe loc, c-atîta am în casă, şi dacă nu-i mulţumit îi mai dau încă pe-atîta peste o săptămînă, că-mi iau banu’ de la unu’ la care i-am făcut o casă! Şi uit c-a vrut să mă prăduiască!

Mamă, ce de bani!!! Trec cîteva secunde bune pînă să-mi vină-n minte că, probabil, leuţul nostru a făcut în ultimii 5 ani un salt spectaculos pe linie evolutivă descendentă, pînă la stadiul de unitate microscopică. Tatonez terenul:

- Banii ăştia nu mai valorează astăzi nici cît o ceapă degerată!

- Haideţi dom’ proc’ror, că doar nici Trabantu’ ăsta n-a fost Mercedes! Îi ţineţi partea găinarului ăsta pe care din milă ţigănească nu-l dau în gît, că puteam să urlu că m-a furat, c-a agresant-o pe nevastă-mea încercînd s-o violeze şi altele, da’ mai bine să muşanmalinzăm să n-avem probleme nici noi, nici dumneavoastră... Ce mai atîta vîlonzeală pentru un amărît de cocoş?!...

Ce-i al lui e al lui: probabil că şi dacă ar fi apucat să-l linşeze pe individ, tot la cocoşul său ar fi întors discuţia !

Se vede treaba că nu m-am relaxat suficient la spital, altfel nu s-ar putea explica repriza prelungită de somn pe care şi-a alocat-o nervosul meu sistem pentru a se repune în stare de funcţiune. Cred că Pămîntul a mai apucat să se fîţîie odată în jurul axei sale, de cînd am tras obloanele. Or, în genere, vizitele nocturne ale lui Moş Ene nu se lălăiau în cazul meu peste 5-6 ore. Să nu vă-nghesuiţi însă a crede că sînt o fire mai zglobie, demnă de uniforma şi tresele unui caporal detestat de întreg contingentul de recruţi ai unităţii militare în care e încartiruit.

În timp ce-mi răşchiram excrescenţele osoase, hăpăind dita’i gălbenuşul, am recapitulat măreţele petreceri ale serii precedente.

M-am despărţit de adjutantul meu (Marinică Costăchescu în haine civile) în termeni mai mult decît amicali, drept urmare a succesului de casă al ineditei şi inopinatei noastre colaborări: aparatură electrocasnică performantă intrată în rîndul anexelor gospodăreşti ale familiei sale.

Vînătorul de cocoşi a fost extrem de uimit că nu sosise pentru el ziua scadenţei finale, iar cînd s-a mai trezit şi cu despăgubiri, a făcut figura unuia ce tocmai constată că, deşi a completat o singură grilă, i-au „intrat” toate rezultatele la PRONOSPORT. După ce a fost atenţionat să parcheze mai atent în viitor (dacă va mai avea ceva de parcat), n-a pregetat să se volatilizeze din locurile în care pătimise atît.

Pentru utilizarea răngii în scopul atragerii atenţiei opiniei publice după ora de stingere, conlocuitorul nostru a mai plătit şi o amendă de 5000 de lei, nu fără o uşoară cîrcoteală („-...da’ dacă-mi donează la cazier ?”). Revolta aceasta am stins-o iute, descărcîndu-mi în mod ostentativ braţele de povara videorecorderului. Bidinea a scos iute banii, a înşfăcat aparatul abandonat de mine şi nu s-a oprit decît în dreptul maşinii de poliţie. Aceasta a funcţionat în continuare pe post de taximetru.

Prima escală a fost la reşedinţa familiei Costăchescu (undeva prin Pantelimon). Aici, rînd pe rînd, de voie de nevoie, am fost instructor de utilizare a cuptorului cu microunde - la cererea expresă a capului familiei (aţi ghicit că Marinică e sub pantof cui), apoi a videorecorderului - la cererea şi mai expresă a juniorilor Costăchescu (Ion, Luca & Matei = 9, 6 & 3 ani; cică, după botezul celui de-al doilea, a fost chemat tatăl la raport: are cumva de gînd să-şi transforme familia într-o sectă? După Revoluţie însă, cînd s-a născut mezinul, şeful lui Costăchescu a ţinut să fie naş şi astfel s-a spulberat dorinţa secretă a adjutantului de a-şi boteza barem unul din fii cu numele Jean, după cel al actorului său preferat - Jean Claude van Damme).

Deşi nu am veleităţi tehnice deosebite, m-am descurcat onorabil în manipularea obiectelor menţionate. Ca urmare, doamna Costăchescu a gătit un pui la rotisor la a cărui devorare au participat doar adulţii, juniorii fiind prinşi în unda tractoare a ecranului TV, urmărind o casetă uitată în videorecorder de Bidinea. Începutul benzii conţinea imagini cu o plajă tropicală mirifică şi părinţii n-au avut nimic de protestat cînd tineretul a cerut vehement o derogare de la programul de somn. Totuşi, la un moment dat, printre plescăituri, Costăcheasca (m-a invitat s-o tutuiesc şi să-i spun pe numele mic - Puica, dar din privirea lui Marinică am dedus că nu trebuie s-o iau în serios) a sesizat nişte chirăieli suspecte venite dinspre sufragerie. S-a dus să verifice şi n-a mai revenit. Intrigat, Marinică a urmat-o în sufragerie. După mai puţin de un minut a reapărut în bucătărie val-vîrtej:

- Viteză - echiparea ! S-o-ntindem pînă nu ne bangheşte nevastă-mea ! Pe caseta aia e un film deochiat şi a rămas blocată cînd a văzut la ce se uită copiii noştri cu sufletul la gură. Am scos cordonul din priză că altfel n-am ştiut să opresc blestematul ăla de aparat! Mai bine mă luam după rînduiala ţiganului şi ţi-l lăsam ţie!

În răstimpul acestui monolog mitraliat, Marinică îşi pusese chipiul (altceva nemaifiind de echipat) aşa că am zbughit-o în trombă pe uşa apartamentului, iar apoi pe scări, liftul fiind doar pe post de bibelou. Ne-au ajuns din urmă nişte urlete înfiorătoare: „Marinicăăăăăă!!!”. Ulterior, din interiorul ocrotitor al Renault-ului, am zărit-o la geamul bucătăriei pe Puica agitînd un „puişor” de făcăleţ şi vociferînd ceva ininteligibil (mai mult ca sigur se referea la ceea ce avea să se întîmple atunci cînd soţul fugar urma să revină în sînul conjugal). Am rîs amîndoi ca nişte apucaţi, dar pe Marinică starea asta de euforie nu l-a ţinut prea mult. A devenit chiar posomorît : probabil cuiul din pantoful neveste-sii i se răsucea în creier.

Pe drum ne-am recules, aşadar, în tăcere, dar odată ajunşi la domiciliul subsemnatului, adjutantul din Marinică nu s-a putut abţine să nu mă descoasă:

- Deci aici stai?

- Dacă n-am fost evacuat între timp...

- Frumos! Da’ ia zi: singur ocupi tot căsoiu’ ăsta, sau eşti familist ?

- Casa e împărţită în două, are două intrări separate. Partea mai mică, formată din două camere, baie şi bucătărie, o ocup singur. În cealaltă parte, mai mare, stă..., sau cel puţin stătea, în urmă cu 5 ani, o familie numeroasă.

- Şi dacă stai singur, cum naiba o să intri la tine înăuntru fără chei?

Văzînd că drept răspuns îmi scarpin tacticos ceafa, îmi face o sugestie mascată :

- Treaba ta, efractează dacă vrei, eu nu mă bag! Cu mine nu te mai iau, că mă duc la circă şi-acolo rămîn toată ziua: aştept să-i mai treacă nervii neveste-mii. Apropo, poate-i dai tu un telefon mai încolo, să-i explici că nu ştiam nimic de casetă!...

L-am asigurat pe Marinică de întreaga mea compasiune, promiţîndu-i în acelaşi timp că voi încerca să-i aduc consoarta la sentimente mai bune. Uite că am uitat şi nu m-am ţinut de cuvînt: la ora asta, probabil că mai nimerit ar fi să sun la Salvare şi la colegii lui...

N-am „efractat” în propriul apartament, pentru că pur şi simplu n-am avut cum! Singura cale de acces fără chei sau şperaclu, erau ferestrele de la parter (casa are două nivele), a căror spargere ar fi sculat oricum din somn vecinii, aşa că am preferat să le dau deşteptarea în modul clasic, prin bătăi de intensitate crescîndă în uşa apartamentului (care e dotată cu un buton de sonerie, dar aşa, de moda zilei). Începuse să mă doară pumnul (uşa e copiată parcă după modelul uneia pentru adăposturi anti-atomice, fiind din lemn solid îmbrăcat în tablă groasă; înainte vreme exista un Labrador, care detecta şi transmitea instantaneu orice apel, dînd de ştire prin hămăituri adecvate dacă cel de afară e de-al casei, prieten, simplu necunoscut, sau infractor periculos) şi tocmai mă pregăteam să renunţ la ideea că în casa asta ar mai locui cineva, cînd s-au auzit din interior nişte paşi tîrşiţi şi o voce hîrbuită şi sugrumată de somn a reuşit să întrebe:

- Ci...cine-i acolo?

- Nea Tudore, matale eşti?

- Eu-eu, da’ cine-i acolo?

- Eu, Sebastian!

- Care Sebastian?!

- Sebastian Cernea, vecinul vostru!

- Georgetoo!! Scoală repede, că afară e o stafie!

Alţi paşi tîrşiţi, altă voce sugrumată, dar mai piţigăiată:

- Ai înnebunit de tot Tudore, sau ai atins vîrsta aia critică, cînd îi loveşte pe bărbaţi strechea, în special noaptea?!

- Taci femeie, n-auzi că afară-i unu’ care zice că-i vecinu’ nostru, Sebastian!

- Şi de ce nu deschizi să vezi dacă-i adevărat?!

- ...

Am asistat răbdător la acest dialog casnic: ştiam că, precum în cazul Costăcheştilor, şi în familia Titulescu tot partea feminină conduce ostilităţile şi mai mult, le conduce bine. Curînd, s-a auzit cheia răsucindu-se în broască şi uşa s-a întredeschis. Două capete în fantă şi dublă exclamaţie:

- Tu eşti!!

- Mai sînt, după cum vedeţi!

Zornăie lanţul de siguranţă, fanta devine cale de acces. Tudor nu e în stare să continue dialogul, dar Georgeta, care ţine în mînă un spray paralizant, nu aşteaptă invitaţii speciale:

- Scuză-ne că te întîmpinăm aşa, dar după atîta timp şi avînd în vedere condiţiile misterioase în care-ai dispărut, nu puteam să fim siguri că eşti chiar tu!

- Nici o problemă, o să vă povestesc ce mi s-a-ntîmplat, dar nu acum, că pic de somn. V-aş ruga să-mi permiteţi să dorm la dumneavoastră, fiindcă n-am cheile de la apartamentul meu. Nu pretind cine ştie ce spaţiu, mi-ajunge un fotoliu.

- Dar sigur că da, pofteşte, nici o problemă, mai ales că noi am rămas singuri, de aia ne-am şi dotat ca o brigadă anti-tero. Mariana, Andrei şi ăi mici s-au mutat în Drumul Taberei, au un apartament bunicel acolo; Crăiţa s-a măritat şi ea cu Leonard, îl ştii, stau şi ei în ditamai viloiu’ pe lîngă Piaţa Victoriei, iar Dinu e la Academia de Marină din Constanţa. Colt sărmanul s-a dus, iar tu ţi-ai fi menajat desigur pumnii dac-ai fi ştiut că de doi ani, de cînd nu-l mai avem, ne funcţionează şi nouă, în sfîrşit, soneria!

Mi-aş fi privit resemnat mîinile, dar în momentul acela mă frămînta un alt gînd:

- Apropo, de Tix al meu mai ştiţi ceva? Ce face, mai trăieşte?

Înainte ca interlocutoarea mea să apuce să răspundă, de afară s-a auzit un lătrat gros, însoţit de scînceli şi zgîrieturi în uşa de la intrare. Tix mi-a vînat dintotdeauna nasul şi urechile în scopul spălării, dar în momentul în care uşa s-a deschis, a efectuat un salt de luptă în stil pur ciobănesc-german şi, după ce m-a culcat astfel la pămînt, s-a pus pe treabă mai ceva ca fetele de la „Nufărul”. Cînd, în cele din urmă, am reuşit să mă eliberez, să mă repun pe picioare şi să-l întreb „Tix, ce mai faci măi, băiete?”, au urmat nişte urlete de bucurie ce puteau rivaliza liniştit cu sirena unei fabrici.

- Aşa zici tu, da’ dacă te-aş duce la o expoziţie chinologică, te-ar încadra în cel mai bun caz la barzoi!

- Auuuuuuu !!!

- Bine-bine, da ce zici de o omletă presărată cu puţin praf de copt - specialitatea casei după care te dai în vînt şi faci vînturi?

- He-he-he !

-Hopa ! Uitasem că nu sîntem la noi acasă!... Ia s-o rugăm frumos pe tanti Georgeta! Aşa, acum şi cealaltă lăbuţă! Tanti Georgeta aveţi...

- Am-am, nu mai chinui degeaba bietul animal, ştii că nu-mi place circul!

Ulterior, în bucătărie, pe cînd pregătea ouăle (norma lui Tix era de zece ouă, tanti Georgeta a mai adăugat cinci, de siguranţă):

- Fantastic cum a putut să te simtă dom’le ! Nu prea stătea pe aici: de cinci ani, de cînd n-ai mai dat pe acasă, cred că hoinăreşte pe străzile Bucureştiului în căutarea ta! Nu-l vedeam cu zilele, uneori dispărea chiar săptămîni întregi. A apărut odată ca din senin lîngă Andrei, în parcul din Drumul Taberei, s-a uitat întrebător în ochii lui cîteva clipe şi „pe-aici ţi-i drumul!”. Nici măcar nu s-a mirosit cu Armis, setter-ul lui Andrei... Da, au cică şi nepoţii noştri cîine, atîta l-au bătut la cap pe Andrei pînă le-a făcut damblaua, şi-acum tot el e cel care se ocupă de săracu’ animal - ce viaţă o fi şi pentru el la bloc, nu ştiu! Da’ în fine, să revin la Tix... Cînd mai apărea pe aici încercam să-l îmbii cu mîncare, ce ştiam că-i place lui mai mult: de-abia se atingea, se ţinea probabil cît să nu moară de foame... Acum fii atent cum se uită la mine, ca la Dumnezeu!

Chiar Dumnezeu n-o fi tanti Georgeta, dar un înger păzitor acolo tot e! Mai întîi, al domnului Titulescu şi prin el al tuturor pacienţilor care le cad în mînă, pardon, sub bisturiu (nea Tudor e chirurg, unul bun, meritîndu-şi porecla Tyto[1] primită încă de pe băncile facultăţii de medicină, iar tanti Georgeta e asistenta lui; s-au cunoscut, de altfel, la spital: în urma unei operaţii prelungite, nea Tudor s-a ales din cauza suprasolicitării cu o cefalee puternică, a căzut la pat, iar cea care la îngrijit cu devoţiune, asistenta pe care o boscorodea în continuu pe nedrept pentru încetineală în mişcări, i-a apărut într-o altă lumină, într-o aură aş putea spune...). Apoi, al întregii familii şi în fine, dar nu în ultimul rînd, a mea şi-a lui Tix...

Uimitor, am făcut o încercare şi a ţinut: Tix a mîncat (mai corect - a aspirat) omleta şi fără praf de copt! Tix s-a ales cu numele ăsta de la faptul că în căţelăndria sa a comis o faptă demnă de o maşină de spălat vase: a consumat un sfert din cutia ce conţinea praf de spălat „Tix”. Deşi urmarea a fost o clismă efectuată de un amic veterinar, Tix n-a făcut asocierea evenimentelor, sau dacă a făcut-o, a ajuns la concluzia că noua sa pasiune merită orice sacrificiu. Spun asta, pentru că deşi refuza cu încăpăţînare aproape orice fel de mîncare, umbla întruna după mine cu limba scoasă de foame. După cîteva zile, i-am întins cu ciudă cutia de „Tix”. Rezultatul? Dacă-l lăsam, o devora! Ulterior, căutînd un înlocuitor al delicateţii nr.1, am fost scos din încurcătură tot de tanti Georgeta, care mi-a sugerat praful de copt !

Domnul doctor a profitat de intermezzo-ul creat prin apariţia lui Tix, pentru a se duce în pivniţă, de unde a apărut cu o sticlă din medicamentul său preferat, promotorul adevărului.

- Doamnă Cerber, gîlgîi el, sper că n-o să-mi interzici acum să marchez evenimentul întoarcerii bunului nostru vecin, ciocnind cu domnia sa un păhărel din minunatul nostru vin!

- Ba un păhărel voi ciocni şi eu, dar nu mai multe şi asta e valabil şi pentru tine!

- Oh, cîtă cruzime se ascunde în spatele chipului tău gingaş!

- Fără vigilenţa asta, pe care tu o numeşti, cu nerecunoştinţă misogină, cruzime, n-ai mai fi putut opera şi-n ziua de azi, boşorog chefliu ce eşti!

Cu aceste tachinări şi după ce am închinat în sănătatea noastră din vinul casei (care e, de fapt, vin din podgorii portugheze, adus de un lusitan ce a făcut peritonită în timpul concediului petrecut în Romînia, fiind salvat în ultimul moment, datorită priceperii gazdelor mele), ne-am retras pentru binefăcătorul somn: soţii Titulescu în dormitor, eu şi Tix în sufragerie.

Aşa se face că n-am apucat încă să văd lumina zilei de la recîştigarea statutului de cetăţean activ încoace. Am oprit motoarele în jur de patru dimineaţa şi, cu toate că n-am plătit parcarea, gazdele n-au intervenit perturbator. Ba mai mult, cînd am făcut cu ochiul realităţii înconjurătoare, am remarcat-o pe tanti Georgeta picotind în şezlong în aşteptarea trezirii mele. Atmosfera era încălzită şi luminată plăcut de focul molcom din şemineu. Probabil că furat de peisaj, mi-aş mai fi prelungit incubarea (somnul ăsta m-a reconceput), dacă n-aş fi scăpat un căscat zgomotos, ce-a făcut-o să tresară pe ocupanta şezlongului :

- Dinule...ăă...Sebastian, te-ai trezit ?

- Mmdaaaaîîhhh!... Cît o fi ceasul? Încă nu s-a luminat de ziuă?

- Eheei, asta s-a petrecut de multişor şi la fel s-au petrecut în stomacul lui Tix şi ochiurile cu jumări pe care ţi le-am făcut pentru micul dejun! S-a dus şi prînzul şi odată cu el supa cu fidea pe care am tot încălzit-o şi răsîncălzit-o, la fel şi grătărelul!... Pentru cină am aşteptat să te trezeşti şi să-ţi exprimi preferinţele... Ei, ce obişnuieşte domnul la orele...23⁰⁰?

Înainte de a răspunde, a trebuit să înghit lacul ce se formase în cavitatea mea bucală drept urmare a precipitaţiilor abundente provocate de enunţul meniului în casa Titulescu.

- Eu nu prea obişnuiesc, în general, nimic la această oră, dar acum, în particular, aş mînca orice!

- Hi-hi ! Bănuiam eu ! Hai la bucătărie, că am la frigider o salată de Beuf şi nişte ciupercuţe în maioneză să te lingi pe degete, nu alta!

Am urmat-o pe tanti Georgeta ca un Tix credincios (Tix cel adevărat şi ghiftuit cu ochiuri şi alte delicatesuri, a rămas încolăcit lîngă şemineu...). Dacă aş fi avut coadă, aş fi putut isca, bătînd din ea, un adevărat alizeu. Mă mulţumesc să întreb:

- Dar dumneavoastră nu aţi semnat astăzi condica de prezenţă la spital?

- Ne-am luat liber şi eu şi Tudor. N-aveam nici o urgenţă, concediul pe anul ăsta nu ni l-am consumat încă şi-n plus, deoarece ardem de nerăbdare să te descoasem în legătură cu trecutul tău nebulos, nu puteam risca să te mai pierdem, cine ştie, pentru încă un cincinal!

- Atîta tevatură pentru un biet pămîntean răpit de extratereştrii!

Tanti Georgeta s-a grăbit să-şi apere cu mîna orificiul bucal de O.Z.N.-urile ce-ar fi putut zbura, la ora aceea, nestînjenite printre dulapurile din bucătărie:

- Nu mă-nebuni! Măi Sebastiane, tu vorbeşti serios?!

- La început a fost o turbulenţă atmosferică... Circulam liniştit, ca tot intelectualul romîn, pe la „Universitate”, în acea splendidă dimineaţă de iunie, cînd, ca din senin, am auzit un vuiet lugubru, a cărui intensitate a crescut treptat, pînă la paroxism... După aceea, nu mai ştiu ce s-a-ntîmplat, pentru că mi-am pierdut conştiinţa!...

Sesizînd oareşce încreţituri nelalocul lor, tanti Georgeta îmi taie pofta de fabulaţie:

- Pezevenchi neruşinat ce eşti ! Profiţi de faptul că, în naivitatea mea, am crezut că pot avea încredere şi ţi-am povestit de farfuria zburătoare pe care am văzut-o în copilărie !

- Da, pentru că tot nu mi-aţi spus pînă la urmă dacă era de ciorbă, sau de tocăniţă!

- Ba sînt sigură că era plină cu omuleţi verzi!

- Jochei ai unor cai verzi pe pereţi...

- Vezi să n-ajungi tu tapet pe pereţii mei! Continuă numai să îmi pui la îndoială convingerile!

- Iar eu vă reamintesc că, din Decembrie ’89, libertatea opiniei a redevenit în Romînia lege! Organică!, supralicitez eu.

- Să nu spun eu în ce organ îi doare de libertatea opiniei pe ăia care au proclamat-o! Şi la fel de tare mă afectează pe mine în cazul ăsta!

- Ce caz dragă, se făcu auzită vocea doctorului, la timp pentru a mă salva de la contactul cu tigaia doamnei Titulescu, unul clinic?

- Un caz disperat în mod sigur! Băiatul ăsta nu prea are şanse să fie un om normal!

- Vrei să spui că nu e un tip comun!

- Vreau să spun că mă prăjeşte la foc mic cu tot misterul ăsta în jurul dispariţiei sale, pe care în loc să mi-l dezvăluie cît mai degrabă, se străduieşte, dimpotrivă, să-l paseze în „Zona Crepusculară”!...

- Ei, mă aştepta şi el pe mine ! Nu-i aşa, Sebastiane?!

- Perspicace ca un bisturiu, nea Tudore!

- He-he! Ia zi, cu ce o îmbrobodeai în lipsa mea pe Georgeta?

- Tocmai îi explicam, oarecum metaforic, că am fost răpit de securişti pe 14 iunie 1990 şi pus în libertate ieri, după ce în prealabil, ficatul meu a fost inopinat să distileze o cantitate apreciabilă din cea mai proastă licoare cu care a venit vreodată în contact!

- Acum îţi dai seama de ce te-am întîmpinat cu spray-ul paralizant: credeam că ne-a inopinat (ca să te citez) cu o vizită ’alde Văcăroiu-Săniuţă, într-o încercare disperată de a pătrunde în Palat, la moaşa lui, Bunicuţa rînjitoare!

- Rîde ciob de oală spartă!

- Ce, doar nu vrei să mă compari cu ciroticu’ ăla?!

- Tanti Georgeta, nea Tudore! Dragii mei vecini! Oameni buni! Oameni de bine! Treziţi-vă! Eu încerc să vă arăt că am fost victima unor grave violări ale drepturilor omului, iar voi îi daţi înainte cu spray-uri, beţivi şi moaşe!

-...

- Iau tăcerile, capetele voastre plecate şi privirile-n pămînt drept scuze. Aşa... Cum vă spuneam, mi-am petrecut mai bine de 5 ani, floarea adulţiei, hîrşîind cu privirea decoraţiunile interioare ale beciurilor Securităţii! Şi asta doar pentru că sînt autorul unor articole critice la adresa regimului, publicate în presa de Opoziţie! Nu tu proces, nu tu condamnare, pur şi simplu m-au păstrat la rece, să nu mă alterez pe căldurile astea, rezultate în urma pierderilor înregistrate în stratul de ozon al atmosferei terestre!

- Stai puţin! Cum regimul la care te referi nu este desigur unul dietetic, iar Securitatea de care ai amintit este indubitabil romînaşul nostru serviciu de informaţii, nu cel din gări, ci acela fabricat după o nesemnificativă năpîrlire din coconul fostei poliţii politice socialiste, se poate spune că avem în faţă o dovadă vie a perenităţii obiceiurilor pe plaiurile mioritice!

- Tudore, nu cred că e cazul să ne ţii o dizertaţie despre „Muzeul Satului”, ca să ne demonstrezi cît eşti de perspicace! Sebastiane, spune-mi, te rog, ce ai de gînd să faci ca nenorociţii ăştia să regrete torturile la care te-au supus?

- Nu-mi aduc aminte să fi pomenit despre vreo tortură. Se vede însă treaba că alura mea atletică, de pensionat pe caz de boală, stă drept irefutabilă mărturie în acest sens. Mă tem însă că o încercare de aplicare a legii talionului în acest caz, n-ar fi cea mai bună tactică pe care ar trebui s-o adopt: cunosc deja cel puţin doi cetăţeni foarte respecta-labili, care ar depune mărturie împotriva mea de bună nevoie la un proces în care s-ar judeca statutul meu moralo-social.

- Aoleu, da ce-ai făcut?!

- Vă ciripeam adineauri că am fost repus în circulaţia stradală avînd în sistemul circulator un procent echilibrat de sînge şi alcool. M-am trezit la picioarele unei graţioase balene ce lucrează la „APACA” şi în timpul liber prezintă simptomele caracteristice unei fecioare ajunse la menopauză. Din cauză că n-a reuşit să mă determine s-o controlez la feminitate, a vrut să mă dea pe bastonul sectoristului. Ăsta (poliţaiul, nu prelungirea lui), a reuşit să trateze cu mine eliberarea condiţionată de o cauţiune la purtător, iar eu mi-am achitat această notă de plată ad-hoc în natură, după o razie ad-hoc la un cimitir de maşini ad-hoc.

- Şi dacă zici că ţi-ai achitat datoria faţă de el, ce ar mai avea de împărţit cu tine?! Mîine nici nu te mai recunoaşte dacă vă întîlniţi pe stradă, ascultă ce-ţi spun eu! I-ai dat vreun act, ceva?

- În afară de golul din buzunare n-am prea avut ce să-i dau, dar m-a adus acasă cu maşinuţa lui de serviciu!

- Dacă are o memorie topografică ca majoritatea colegilor săi de breaslă... Pe ăştia de la circulaţie îi întrebi chiar de strada pe care tocmai crează un ambuteiaj şi tot te îndrumă anapoda !

Nea Tudor, care rămăsese dus pe gînduri, în timp ce-mi prezentam anturajul din seara precedentă, exclamă:

- N-ai fi ajuns aici dacă ai fi ascultat sfatul meu şi ai fi urmat medicina! Politica strică, medicina repară!

- Da, sigur, tu, dacă ai fi avut vocaţie de pictor, tot chirurg te-ai fi făcut, fidel opiniei că lumea suportă doar o singură împărţire: bolnavi şi doctori!

- Nea Tudore, crede-mă că într-un fel şi eu am încercat să doftoricesc, să-i vindec pe oameni de amnezie, să-i scot din această stare de prostraţie din care, după cîte se vede, nu reuşesc să-şi revină nici în ziua de azi! Asta nu e politică în sensul strict al cuvîntului, e doar o atitudine care îi deranjează pe cei cărora le convine incapacitatea de reacţie a păturilor sociale largi în faţa nedreptăţilor de tot soiul! Na, că mă inflamai!

M-am răcorit cu o citronadă din grepfruturi, istorisindu-le mai departe gazdelor mele aventura serii precedente. Am evitat astfel să le mai dau amănunte despre mazilirea mea, considerînd că nu e cazul să-i implic mai mult în meciul cu Securitatea. Curînd picoteau, aşa că i-am mînat spre pătuţuri. În ce mă priveşte, mi-am petrecut noaptea purtat în orizonturi mirifice de aripile muzicii: Beethoven, Mozart, Vivaldi...; aproape am recuperat peste cinci ani de „abstinenţă”, ascultînd un regal pe compact discuri (nici nu mai văzusem aşa ceva pînă aseară) în căştile conectate la o combină hi-fi! Emoţiile care m-au cuprins au risipit unele temeri pe care le aveam în ceea ce priveşte soarta rotiţelor din angrenajele sufletului meu hăituit - muzica a avut un efect gresant asupra lor.

Dimineaţa, nea Tudor a chemat un meşter care a deschis cu un şperaclu uşa de intrare în apartamentul meu, după care mi-a pus o yală nouă. Apoi, cu toate protestele mele, tanti Georgeta m-a ajutat la dereticat prin toată casa. Ce-i drept, dacă făceam singur treaba asta, aveam toate şansele să mai petrec un cincinal izolat de restul lumii (se petrecuse ceea ce anticipasem : „cineva” a dorit să vadă cum e aerul la mine acasă în timp ce lipsesc ; se pare că nu i-a prea priit şi s-a răzbunat pe biata-mi bibliotecă...). Aşa, am avut timp să-l scot pe Tix la o plimbare înainte de prînz. Nu ştiu care din noi avea mai mult chef de zbenguială. După atîta timp, pot spune că toate sînt la locul lor în oraşul meu. Cel puţin gunoiul.

- Măi Mihai, slăbeşte-mă cu „pe ce te bazezi” ăsta, că l-a moromeţit Preda demult! Puteam să-mi vînd povestea altora, mai largi la pungă decît patronii tăi, da’ eu nu, că mă duc la amicul meu, precis are nevoie de pontu’ ăsta ca de aer! Şi cînd colo...

Aţi dedus că mă aflu în biroul lui Mihai « Bravu », redactorul şef al publicaţiei Timpuri Noi.

- Îmi pare rău măi Sebastiane, dar tu nu-mi vii decît cu afirmaţiile tale! Nici o dovadă palpabilă! Opinia publică e obişnuită, reacţionează negativ la astfel de poveşti de senzaţie, dar fără probe, bazate pe afirmaţii ale unora şi altora. Vreau dovezi! Mie îmi creşte tirajul pe o zi, dar mă pun rău cu S.R.I.-ul fără să am măcar spatele asigurat! Îmi pierd prosteşte prioritatea la unele informaţii de culise, pe care mi le furnizează nişte băieţi amabili de la serviciul lor de presă!

- Mimetismul dumitale adaptativ este de-a dreptul şocant, domnule! De fapt, mai degrabă cred că l-ai substituit pe un fost coleg de-al meu de facultate, care lucra acum cinci ani la acest ziar! Nu voi avea tihnă pînă ce nu am să te deconspir! Bună ziua!

L-am lăsat expunîndu-şi falşii dinţi de aur din gura larg căscată spre scaunul pe care stătusem.

Mi-am petrecut cîteva zile răsfoind presa cincinalului în care am fost outsider, mai întîi acasă (soţii Titulescu sînt abonaţi la “România liberă” din Ianuarie’90 încoace şi au păstrat cu sfinţenie toate numerele pe care le-au primit -aprx.80% din totalul celor publicate, restul de 20% încadrîndu-se în marja de eroare a Poştei române-), apoi la bibliotecă. Acum ştiu tot atît cît voi, aşa că nu mă mai citiţi de sus, ca pe un amnezic. Nici măcar n-am fost vreodată aşa ceva, deşi ei au încercat şi cu pastiluţa şi cu cleştişoru’ şi cu locuinţa din Cotroceni intabulată pe numele meu şi o slujbă formală, dar obez plătită într-o companie de stat oarecare... Sînt convinşi -pe bună dreptate, de ce să nu recunosc- că am păstrat ascuns cel puţin un rînd de exemplare ale documentelor pe care le aveam la mine cînd m-au răpit, ba poate chiar şi unele materiale inedite. În cele din urmă au riscat, mi-au dat drumul gîndindu-se că-i voi conduce la Berevoieştiul meu.

Deocamdată nu pot să fac altceva decît să-i perpelesc la flacără pîlpîindă. De asta şi fost-am azi pe la «amicul» meu fost. Cu Mihai Lungu am împărţit într-adevăr o mare parte din tinereţe: armata şi facultatea. Nu mă prea împăcasem eu niciodată cu tendinţele lui de parvenire, dar în rest ne cam potriveam (înălţime, greutate, gusturi la fete ş.a.m.d.).

În ’90 se zbătea, ca şi mine, între statutul de colaborator la diferite publicaţii şi taximetrie ca mijloc de supravieţuire. Acum aflu că, încă din ’91 s-a înscăunat dita’i redactorul-şef la un ziar autodeclarat independent şi realmente fără coloratură politică în afară de corai. Am dat nişte telefoane, am aflat că a părăsit garsoniera din Berceni pentru un apartament cu patru camere primăvăratice şi că în garajul vilei în care stă, parchează automobilul la modă în anul respectiv.

Examinarea listelor cu cîştigătorii la loz în plic n-ar fi relevat nimic, pentru că Mihai nu crede în noroc şi ca atare nu-şi mizează banii de gogoşi pe gogonele. Dacă vă gîndiţi la vreo moştenire, ei bine, nu-mi amintesc ca îngrijitoarea de la orfelinatul în care crescuse să fi fost o persoană cu largi posibilităţi materiale; dealtfel, nici nu e sigur că ar fi murit. Nici ipoteza căsătoriei cu vreo protipendăreasă nu stă în picioare şi nici măcar în şezut, de vreme ce acelaşi Mihai n-a divorţat de Anişoara, o fostă colegă de orfelinat, care, evoluînd, doar s-a împlinit, nu şi realizat. Mai rămîne posibilitatea ca visul său de-o viaţă, veşnicul motiv de conflict dintre noi, să fi devenit realitate: omul a dat de-o comoară bine camuflată cu substanţă maronie de provenienţă organică. A mîncat toată substanţa şi-acum e comorrist.

Trag nădejde totuşi că nu m-am vînturat degeaba prin luxosul său birou: va şopăi ce trebuie, acolo unde trebuie şi dacă i se va ordona, va mai mînca o porţie de camuflaj (ăsta se pune mereu la loc, o ştie oricare amator de bani soioşi). Mai mult, fără a fi vreun pui de cartofor, aş putea paria pe Tix (chiar dacă-l pierd, migrează înapoi, în Cotroceni) că deşi nasul meu înfundat nu i-a detectat, ei mi-au substituit umbra, deci au conştiinţa încărcată de vizita mea la conu Mihai.

Ajuns acasă, am confirmarea eficacităţii extrasenzorialităţii mele: pe sub uşa de la intrare, o mînă, desigur înmănuşată, a strecurat un plic sigilat. În plic, un bileţel. Pe bileţel, un mesaj:

“Doar nu ne credeai aşa de proşti încît să nu ne dăm seama că vei trece pe la M.?! Îţi închipui că ne poţi duce de nas, dar află că vei fi trădat tocmai de cineva dintre aceia pe care tu îi consideri demni de încrederea ta! Chestia e că tu nu ştii şi nici nu vei putea afla decît prea tîrziu, cine este acel cineva. Nu te obosi să ataşezi această fiţuică la dosărelul tău: e scrisă cu cerneală simpatică. Simpatic, nu?”

M-am repezit după aparatul de fotografiat, dar toată bîlbîiala mea cu învelitoarea de la aparat, cu bliţul, cu potrivitul distanţei şi luminozităţii, a durat mult mai mult decît s-ar fi putut aştepta chiar şi cel mai prevăzător autor de mesaje cu hocus-pocus şi cu jocuri de cuvinte. De fapt, m-am autoscăpat de la autoflagelare realizînd că n-aveam nici filmul în aparat şi chiar de l-aş fi avut, ar fi fost demult voalat. Drept pentru care, cel mai cuminte lucru pe care-l puteam face în circumstanţele date, era să-mi propun cumpărarea unor filme noi. M-am dus aşadar aţă la primul butic mai dichisit pe care l-am întîlnit în cale şi-am cerut casetele video cu filmele care luaseră OSCAR-ul în ultimii 5 ani. N-aveau decît copiile pirat ale unor producţii în care s-au folosit mai mulţi kilometri de fitil decît metri de peliculă. Păcat de fitil: l-aş fi administrat mult mai eficient.

Vă daţi seama că sînt în pragul unei implozii: gnaB-gniB eleraM pe invers?! Implozie, implozie, dar cu rază largă de acţiune!

Păi cum să trăieşti cu o cîrtiţă implantată mereu în pămîntul de sub picioare, oriunde ai călca?! Şi chiar dacă nu e ea, cîteodată e un popîndău, alteori un hîrciog, da’ cum mai poate unul hăituit ca mine să-i deosebească limpede?!

Na, că mi-au băgat cuiu’! Ce cui, piron în toată legea (cum o fi ea, promulgată ori ba)! Da’ dacă nu-i decît o cacialma? Demni de încrederea mea nu pot fi decît prietenii mei, iar pe aceştia i-ar putea număra pe degetele de la o mînă pînă şi un muncitor de la « Faur » care şi-a pierdut la matriţă din neatenţie arătătorul şi inelarul, sau, la alegere, marele şi mijlociul (mezinul e întotdeauna mai deştept). Şi dacă se cheamă că-s prieteni, cum pot fi şi trădători în acelaşi timp?! Doar dacă n-o fi la mijloc vorba de vreo substituire de personalitate!

Bine-bine, veţi zice, dar cum se face că nu te-ai întîlnit cu ei pînă acum (după ce ţi s-a făcut externarea din stabilimentul de neutralizare politică), dacă zici că-ţi sînt aşa prieteni ?

Ei bine-bine, eu anticipez această reacţie pur hormonală, spunîndu-vă că omisiunea nu înseamnă lipsă. De fapt, ce drept aveţi voi, nişte cititori necunoscuţi, ba mai mult, obscuri aş zice, să-mi răvăşiţi intimitatea? De ce să fiu obligat să vă dezvălui că Solomon s-a apucat de turism: face valuri cu o anumită teorie cosmogonică de-a sa pe la diferite simpozioane din străinătate, că aici deja lucrurile de genul ăsta s-au perimat, autorităţile ştiu cum s-a format Pămîntul, problema e cum să-l împartă... Totodată, de ce v-aş împărtăşi (nici măcar nu sînt hirotonisit) că l-am revăzut, chiar ieri, pe Chiţ-Chiţ (Chiţac): am stat la un pahar de vorbă încîlcită de atîta tulburel. Venise să-mi aducă cică nişte must de la rudele lui din Odobeşti.

În cele din urmă, ce vă interesează că Solomon şi « rozătorul » au fost eroii alocuţiunii lui Stai-cu-mine! (Staicu Minel). Această zînă în variantă masculină (1.85 / talie & muşchi de înotător / brunet / ochi albaştri) m-a sedus cu justificările lui: că se porniseră toţi trei (mă rog, patru cu Tix) în căutarea mea, că au ajuns să facă petiţii pe la Ministerul de Interne pentru lipsa de apetit a Poliţiei în soluţionarea cazului de dispariţie pe care-l semnalaseră... Aveau o bănuială întîmplător ceva mai sinistră decît realitatea: că m-ar fi lovit din greşeală vreun lămpaş, folosit pentru iluminarea procesului de plantare a florilor în Piaţa Universităţii, pe timpul eclipsei totale din 13 - 15 iunie 1990, integrîndu-mă astfel societăţii subterane din Străuleşti. Cînd au pomenit de Tribunalul de la Haga, au primit în aceeaşi seară, toţi trei, cîte o felicitare cu urări de sănătate pentru membrii familiilor lor... Ca o curiozitate ce i-ar putea interesa pe statisticieni, nici unul din cei vizaţi nu-şi aniversa onomastica sau ziua de naştere la acea dată, iar de evenimente familiale ce să mai vorbim: trecuse mai bine de o jumătate de an... de cînd se împlineau 7 ani de la lovitura pe care o dăduserăm împreună burlăciei (am făcut coadă la spus « Da! »)...

Ca să le treacă supărarea, Minel şi Aurel (ăsta-i prenumele lui Chiţ-Chiţ) şi-au ctitorit un MinAur(et) de vînzări materiale preţioase; au fost cît p’aci să înceapă propriile verighete, fiindcă soţiile (Alexandra şi Beatrice) n-au exaltat de bucurie la aflarea veştii că vor trebui să-şi ipotecheze casele pentru investiţii. Astfel, ne-am fi recîştigat cu toţii statutul de bărbaţi fără perechi (la mine a durat ceva mai puţin, Diana n-a rezistat ispitei de a consuma şi alte săgeţi din tolbă pentru ca apoi să acorde primul ajutor celor răniţi în inimă, cum fusesem şi eu, iar Corina nu l-a părăsit doar pe Dan Solomon, ne-a părăsit pe noi toţi... în Decembrie ’89).

Ei, voi neutrilor, que dici: cine-o fi ăl’ de umblă cu delictu’ trădării de pretini? Mascalţone, nu-i aşa?!

Eu unul, nici nu vreau să mă gîndesc că ar putea fi careva din cei pe care tocmai vi i-am prezentat după toate uzanţele Curţii britanice. Dealtfel, ar apărea la fel de natural ca un cimpoi electric (fie şi scoţian). Ce-i drept, miza e năucitoare: privind retrospectiv, chiar mă minunez cum de-am putut fi chiar atît de încălţat ca o rumegătoare, încît să mă avînt pe străzile fragil democratizatului Bucureşti, din fragilisim democratizata Românie, purtînd asupra mea documente care ar fi produs o mutaţie a genei ce determină orientarea politică la majoritatea susţinătorilor majorităţii, cu efecte minorizatoare asupra acesteia din urmă în urnă. Însă ei ar fi trebuit să îmbogăţească genoamele prietenilor mei cu un cromozom de la o vulpe, pentru a-i convinge să mă traducă fără dicţionar. Şi, oricum, nu am avut de gînd să-i amestec în povestea asta: i-am rugat să nu mă descoasă şi, ca prieteni adevăraţi ce sînt, s-au conformat, deşi se vedea bine cum îi hingherea curiozitatea.

Sînt deconectat din meditaţia cis-transcedentală de un huruit zglobiu ca pompa unei sonde ruginite. Vă daţi seama ce ton folosesc la formularea cuvîntului « - Alo!? », dacă primul gînd a fost că am comis greşeala vieţii mele, cînd am hotărît reconectarea telefonului.

- Ce mai faci?

Dacă nu mi-am pierdut muzicalitatea urechii, înseamnă că asta-i vînătoreasa de ex-nevastă-mea!

- ...(asta reprezintă procesarea frazei de mai sus)

- Iu-huu ! Sebastiaaan! Iţ mi-ii, Daiana!...

- Te-am recunoscut, aşa că nu te mai obosi să-mi demonstrezi că ţi-a priit sejurul cu Albert !

- Ai avut dreptate, Londra e un oraş plictisitor!

- Londra, sau Albert, ce te-a plictisit de fapt?!

- Şi - şi...

- Aha! Şi-acum ţi-ai luat tolba să cauţi vînat proaspăt!

- Deocamdată te-am căutat pe tine şi nu s-ar zice că poţi fi prea fraged după 5 ani petrecuţi « departe de lumea dezlănţuită »!

- L-ai citit pe Hardy?!

- Am văzut doar filmul.

- E un progres totuşi, de la « Dallas » şi « Isaura »..., mai ales dacă ţi-a plăcut într-atît încît să-l parafrazezi!

- Mă bucur şi... nnu prea să te regăsesc neschimbat, cu acelaşi apetit de ironizare a micilor mele slăbiciuni! Oricum, accept lauda ta, chiar şi-n această formă... absconsă şi-ţi propun o recompensă sub forma unui..., dar ai să vezi ce formă are dacă accepţi o invitaţie la cină!

- Ai făcut tort pentru diplomaţi!

- Nu ştiu!...

- N-accept decît dacă-mi spui!

- Stau la aceeaşi adresă, cea de dinaintea plecării în Anglia. Te-aştept la 8, pa!...

Nu consider că e momentul unei dizertaţii pe marginea inutilităţii unei şuete cu tonul telefonului (cu variantele ocupat şi liber). În ce mă priveşte, am preferat să-mi ţin în gînd alocuţiunea despre încărcarea extremă a programului meu din această seară. Înainte de a pune receptorul în furcă, reflexul condiţionat de mascul politicos m-a făcut totuşi să răsuflu un « Pa ! » resemnat.

Parcă aud un cor de voci sastisite: « - Gata, l-a-ncălţat, i-a pus şi coarnele, muflonu’ nu vede că femeia asta-i ochiu’ securiştilor! ». Ia confesaţi-vă frumuşel, ca-n faţa bastonului de cauciuc, nu-i aşa că asta vă trecea prin mintea sacrală? Contrar primului imbold (care, după cum se ştie, e de cele mai multe ori cel bun), de a nu onora invitaţia Dianei, m-am gîndit că numai înfruntînd stihiile le pot birui, aşa că iată-mă-s la ora 8 p.m. fix, într-un costum “la grand fixe”, nou-nouţ la mîna a doua (cele din şifonier miroseau a molii, fiindcă eu naftalină nu folosesc), stînd nehotărît în faţa uşii de la “...aceeaşi adresă...”: să sun sau să ciocănesc? Pînă la urmă, reuşesc să-mi conving mîna stîngă să susţină atît florile cît şi sticla de şampanie. Ţîr-ţîr! Cioc-cioc!

- Bonjur, dar ce intrare furtunoasă: credeam că voi fi cotropită! Ia te uită, ce flori frumoase... şi şampanie... Ce sărbătorim?

- Se apropie 1 Decembrie!

- Aha, dar nu te ştiam aşa patriotard!

- M-a convertit ţambalu’!

- Ce ţi-au făcut?! Eşti ca un ţîr!

- Cura de slăbire cu securică... Ai auzit de ea? Nemaipomenit de eficientă! Tu probabil ţi-ai propus să pozezi pentru vreun renascentist întîrziat în goană după nuduri dodoloaţe…

- Vrei să spui că m-am îngrăşat?!

- Da de unde, doar că te-ai rotunjit niţel... Îmi inspiri un graţios balon de săpun!

- Necioplitule! Să ştii că multe femei de vîrsta mea şi-ar dori să aibă o asemenea siluetă!

- Nu te enerva, să nu faci “poc !”!

- Auzi, dacă pregăteşti cumva terenul pentru a mă face să renunţ la porţia mea din ceea ce-am pregătit, te anunţ cu respect că nu vei avea succes! N-am fost niciodată vreo disperată dintr-alea care se examinează din minut în minut în oglindă!

- Asta îmi aduce aminte cu nostalgie de “Krupp”-ul meu! Ce l-ai mai călărit săracu’! Păcat că s-a-nţepenit cînd te-ai cîntărit pe el ultima oară, la cifra 120 ! Deşi tu n-aveai nici o vină, doar îţi dădusei jos pînă şi verigheta pentru a nu-l suprasolicita!

- Bestie! Vezi să nu-ţi suprasolocit eu căpăţîna cu vaza asta!

Am ridicat mîinile în semn de capitulare.

În timp ce Diana a purces în bucătărie după surpriza culinară, m-am trezit gîndindu-mă cît de atrăgătoare e cînd începe să se-nfurie: faţa devine rubicondă, ochii strălucitori... În mod normal, ochii sînt negri, ca şi părul buclat; talia nu chiar de viespe, e departe totuşi de cea a femeilor ce-au slujit drept modele pentru Tizian & co. şi oricum, potrivită robusteţii pieptului, şoldurilor şi picioarelor, acestea din urmă, ca dealtfel întregul ansamblu, cu înălţimea depăşind-o pe cea medie a reprezentantelor sexului tare frumos. La toate astea adăugaţi un talent deosebit de evidenţiere a resurselor naturale, o adevărată ginelogie. De exemplu, acum poartă o rochie de seară neagră, lungă, lejeră dar mulată pe corp, acoperind în faţă totul pînă la gît, dar lăsînd spatele descoperit. Pantofi albi cu toc mediu, un colier simplu de perle albe, unghiile nu foarte lungi, vopsite în aceeaşi nuanţă de roşu aprins ca a rujului de pe buze.

N-am să mă mai lungesc cu prezentarea apartamentului: e destul să vă spun că fătuca asta a făcut în ţară arhitectura, iar în Anglia s-a specializat în decoraţiuni interioare... În concluzie, totul e în jurul meu elegant, confortabil, primitor, chiar prea primitor...

Diana reapare cu un platou pe care tronează un curcan în varianta preparată la cuptor.

- Ta-ramm !

- Doamne apără, fereşte şi păzeşte, pentru cine e dinozaurul ăsta? Mai sînt şi invitaţi surpriză?

- Nu! Oricum, cu apetitul tău proverbial, nu-mi fac griji că rămîn cu prea multe resturi de dat la căţei... Apropo, Tix ce mai face?

- Bine sănătos, mersi! Îl poţi lua drept ghid prin toate locurile din Bucureşti în care n-ai fost!

- Te-a căutat sărăcuţul, nu-i aşa!?

- Mda... Dar tu de unde-ai aflat de periplul meu...cavernicol?

- În orice caz nu de la vreunul din amicii tăi! Înainte de a te suna pe tine, am vorbit cu tanti Georgeta. Se fac vreo trei ani de cînd sun periodic la Tituleşti. Atunci tu nu răspundeai, iar eu îmi vroiam cu disperare lucrarea de diplomă, cred că am uitat-o pe la tine, iar spilcuiţilor de inglişi li se pusese pata că-i vital s-o vadă, adică să examineze schiţele, că de text nu se punea problema... Ei, Tituleştii adică, mi-au zis că eşti dat dispărut. Norocul meu a fost că, pînă la urmă, i-am dat gata pe profesori şi pe cei care susţineau financiar institutul la care m-am pregătit, cu un proiect de vilă ce a şi fost ulterior cumpărat de o companie ce construieşte doar pentru “high society”. M-am întors în ţară imediat după divorţ, asta a fost în martie anul ăsta, deoarece în Primăverii este mult mai mult de lucru decît în cartierele selecte ale Londrei. Ieri am sunat din nou şi-am aflat că s-a adeverit ceea ce bănuisem cu toţii, anume că ai fost pus la păstrare pentru un răstimp mai îndelungat şi abia zilele trecute s-a considerat că te cam învechisei. Satisfăcut?

- De Tix nu ţi-au zis nimic?!

- Ba da, dar te-am întrebat şi pe tine cu un anumit scop. Am vrut să-ţi arăt că în privinţa animalelor m-am schimbat, l-am bătut la cap pe Albert pînă mi-a luat un Schnauzer uriaş. Locul meu de muncă era foarte aproape de casă, ar fi fost ridicol să mă duc pînă acolo şi-napoi cu maşina, dar cum uneori lucram pînă tîrziu şi fiind periculos să baţi străzile neînsoţită, Bob a fost soluţia optimă. Era dresat excelent, stătea liber prin curte, eu aveam un fluier cu ultrasunete şi-l chemam din faţa clădirii în care se afla biroul meu: apărea în mai puţin de un minut! Faptul că nu l-am putut lua cu mine a constituit singurul regret cînd am plecat de acolo: se ataşase mai mult de Albert, el era mai tot timpul pe acasă, îl scotea la plimbare... Nu ţi-e foame?!

- Mor!

- Păi ce faci, aştepţi să-ţi spun ca Leopoldina Bălănuţă: mănîînncă!?

- Eram doar surprins de acest nou talent al tău de povestitor: înainte explicaţiile tale erau pragmatice, se rezumau la cel mult două-trei fraze scurte, încheiate abrupt.

- Deformaţie profesională... Şi atunci, ca şi acum: atunci, eram obligată să-mi susţin expozeurile în faţa unor profesori care nu tolerau lălăiala, acum am de-a face cu clienţi care trebuie seduşi cu vorbe meşteşugite.

- Aşadar, totul se reduce la a nu-ţi ieşi din “mînă”!

- Iar la tine, totul se reduce la despicarea firului în patru, a celor patru fire rezultate, la rîndul lor, în cîte patru şi tot aşa...

- Altfel, nu aflam despre tine şi Albert!

- Dacă nu m-ai fi acuzat pe nedrept că te-am înşelat cu nu ştiu cîţi alţii, n-ar mai fi existat nici un Albert !

- Vrei să spui că doar gelozia mea te-a împins în braţele lui? Ia gîndeşte-te bine, n-a fost defapt cochetăria ta extremă, care a mers -cel puţin în cazul lui Albert- pînă în punctul din care nu puteai da înapoi susţinînd că n-ai răspuns avansurilor?

- Am senzaţia că am mai avut conversaţia asta şi nu s-a finalizat prea fericit... Te rog, putem s-o lăsăm baltă şi să ne gîndim puţin la prezent?

- Prezentul însemnînd ce?

- Curcanul ăsta care s-a răcit de tot, braţele mele care ard de dorul de a se încolăci în jurul gîtului tău... Ultimele cuvinte fuseseră rostite suav, în timp ce sensul lor era pus în aplicare, fără ca eu să mă pot opune - hipnotizat cum eram. Curcanul a sfîrşit în stomacul lui Tix.

Halal oprimat politic care colaborează cu uneltele torţionarilor săi! Da, dar ce unealtă m-a prelucrat pe mine, asta nu vreţi să vedeţi! Ca să nu mai vorbim de faptul că s-ar putea ca biata fată să n-aibă nici în clin, nici în mînecă, nici sub pălărie, nici sub inelele de pe degete cu cei care-mi poartă sîmbetele, ba chiar şi restul zilelor săptămînii.

Precizez totuşi că, deşi i-am cunoscut destul de bine părinţii şi bunicii - cu toţii putători de gene daco-romane -, uneori aş fi putut jura că Diana se trage din Mata Hari. Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică. Pasională dar nestatornică. Procesor a I-a. Unealta perfectă a lui Scaraoţchi. O răpitoare la care nu ţine nici tactica lui Dănilă Prepeleac. De fapt, nu ţine nici o tactică. Uite d’aia am lăsat baltă orice tactică şi m-am lăsat condus de instinct. Un instinct cam ancestral, recunosc. Da’ n-o să zic acum că am păcătuit degeaba ca fraieru’ de Adam. Dacă Diana are ceva epoleţi pe umăr, sînt hotărît să-i aflu şi gradele. Nu pe cele în care se măsoară temperatura internă, deşi ar fi curios ce rezultă dintr-o inimă de gheaţă şi un înveliş vulcanic. Delirez.

Cînd m-am trezit, femeia cu curcanul dispăruse. Din pat. În aer, pe lîngă parfumul caracteristic dormitorului unor amorezi înfocaţi, altul greu, de mercaptani. Descoperirea explică de ce mă simt ca lovit de un tren marfar (mi se întîmplă cu regularitate să trec pe linie fără să le simt; cu trenurile de călători e altă poveste, mă feresc instantaneu). Încerc să mă ridic, dar acarul schimbă macazul şi capul îmi e prins între şine. Mă rostogolesc pe partea cea mai apropiată de marginea patului. Aud bufnitura, dar nu simt nimic. Mă tîrăsc. Pe hol Diana zace într-o rînă. Îi văd sîngele scurgîndu-i-se din nas. Văd un geam. E perfect: nu trebuie decît să-l sparg. Scrumiera. Obiectul se depărtează dansînd cu fiecare pas de plumb pe care-l fac spre el. Mă surprind rînjind la gîndul cum ar arăta o poză care să-mi surprindă grimasa de satisfacţie din momentul capturării blestematului obiect de cristal. Ajuns în cele din urmă la geam, mi-au trebuit vreo cinci încercări: două ratate, două în care am reuşit doar să crap geamul interior. Ultima a fost şi a ultimei şanse - toropeala m-ar fi răpus. Din fericire, în prăbuşirea-i eliberatoare, scrumiera nu s-a întâlnit cu capul vreunui oportunist.

După ce am aranjat cu aragazul să nu mai fîsîie, am încercat s-o readuc în simţiri pe Diana şi fiindcă figura nu prea mi-a reuşit, am chemat Salvarea. Adică, am încercat. Centralista de la Urgenţă s-a străduit din răsputeri să mă cupleze la o ceartă cu măscări - credea că-mi bat joc de ea, pentru că nu puteam să-i spun adresa exactă (nu vi s-a întîmplat să mergeţi de mai multe ori într-un loc fără să vă străduiţi să memoraţi ce scrie pe tăbliţele de identificare? Nu? Ce coincidenţă!). Tocmai recepţionam în plină demnitate o vorbă de alint gen „Dobitocule!”, cînd Diana şi-a revenit tuşind convulsiv.

Am împachetat în două batiste tot ce-am găsit în congelator în materie de gheaţă, ne-am pus apoi batistele pe cap şi-am început astfel o analiză la rece. Am propus să punem cărţile pe masă, gîndind (?) că, la urma urmei, fie şi în eventualitatea în care era cuprinsă în combinaţia anti-subsemnatul, după sejurul din zona crepusculară Diana nu va mai fi dispusă la un joc dublu. A răspuns informându-mă cu o voce ce părea să vină de la un girofar alimentat cu o baterie de ceas:

- După secundele de amor (sublime, trebuie să recunosc, dar totuşi, secunde), tu adormisei, ca de obicei, instantaneu. Eu tocmai mă gîndeam cum ar fi fost dacă respectivele secunde s-ar fi prelungit în minute, sau chiar..., mă rog - vise, cînd mi s-a părut că aud un scîrţîit de mobilă venind dinspre sufragerie. Mi-am zis că am auzenii, dar scîrţîitul s-a repetat. Precizez că parchetul meu bate mileniul. Am sărit deci din pat, am pus la repezeală capotul ăsta pe mine şi am încercat să văd despre ce e vorba. În hol am dat peste un individ cu cagulă neagră pe cap. Am dat să ţip, dar m-a liniştit cu o lovitură în plex şi una în ceafă. Cam asta ar fi...

- S-o luăm metodic. Unu - mersi pentru înţelegere, dar după cîţiva ani de abstinenţă nu puteam să rivalizez cu nu’ş ce taur comunal. Doi - de ce, în loc să faci pe viteaza, cu consecinţa că era să devenim amîndoi îngeraşi înainte de termenul de garanţie, nu m-ai trezit cînd ţi-ai dat seama că în casă se află un intrus?

- Unu - nu era obligatoriu să fie un intrus, am o femeie de servici care se mai ocupă şi de aprovizionare; m-am gîndit că n-om fi auzit cînd a ciocănit la uşă şi atunci şi-a permis să intre (pentru că aşa am şi convenit cu ea, eu fiind plecată mai tot timpul). Doi - ce te face să crezi că n-ai fi avut aceeaşi soartă (sau poate mai rea) în faţa cagulei?

- Mă mulţumeam cu punctul unu, nu era necesar să îmi reaminteşti că n-am veleităţi de karatist. Să ne întoarcem însă la intrus. Ce-mi mai poţi spune despre el?

- Era înalt şi masiv - ştii, genul care te doboară dintr-o lovitură... Era îmbrăcat în civil: nu pot să bag mîna în foc, pentru că totul a fost prea rapid, dar parcă avea pantaloni groşi, de stofă neagră, şi o geacă din piele întoarsă, de culoare maro.

- Stelică!

- Cine e Stelică?!

- Unul care e folosit de securişti pe post de ciomag. L-au arestat la Braşov în 1985, fiind unul din liderii muncitorilor ce s-au revoltat atunci împotriva lui Ceauşescu. A fost colonel la genişti, trecut în rezervă pentru că o nepoată de-a lui s-a măritat cu un sas, iar ăsta era considerat un element duşmănos datorită rubedeniilor din Germania Federală. Cred că l-au torturat pînă şi-a pierdut minţile şi a devenit, cum spuneam, unealta lor. Îl cheamă Radu Oprişan, dar l-am poreclit Stelică, fiindcă atunci cînd îl puneau să bată pe cineva, îi plăcea să-şi pună un vechi sacou militar împopoţonat cu stele de general şi decoraţii. Cînd i se dau misiuni în afara beciurilor Securităţii, uniforma sa de iarnă este asta pe care ai văzut-o. Din punct de vedere fizic, indivizii ăştia, mardeiaşii Secu sînt standard: înălţime medie şi moacă comună - ca să nu bată la ochi. Stelică e o excepţie - mai mic nu puteau să-l facă. Acolo, în cuşcă, devenisem una din victimele lui preferate. Asta pentru că, imediat ce am aflat cine fusese, am încercat să-l trag de limbă, să văd dacă mai avea măcar urme de amintiri ce-ar fi putut fi redeşteptate. Le-a spus totul şi ei au făcut în aşa fel încît să mă urască pentru „perfidia” mea. Probabil că ăsta e şi motivul pentru care i-au încredinţat misiunea asta.

- Nu ştiu ce ai făcut de ai ajuns acolo, probabil ceva foarte grav din punctul lor de vedere, din moment ce au ajuns să vrea să te omoare, dar nu înţeleg de ce m-au inclus şi pe mine în planul lor de răzbunare?!

- Tocmai că nu despre o simplă reglare de conturi este vorba. Probabil că au vrut să te omoare doar pe tine, să aranjeze lucrurile în aşa fel încît să se poată pună crima pe seama mea, iar apoi, avînd acest atu în mînă, să mă şantajeze...

- Înţeleg că ai, sau ştii ceva care să merite deranjul ăsta!

- Mda... Şi cred că din cauza asta am devenit paranoic, din moment ce am ajuns să te suspectez că ai avea ceva legături cu ei. Ce-i drept, au avut ei grijă să-mi zgîndăre încrederea în cei apropiaţi.

Sensibilizată de accesul meu de sinceritate, Diana m-a învăluit cu o privire afectuoasă:

- Trebuie să te fi simţit teribil de singur zilele astea, mi-a şoptit languros, în ureche, în timp ce îşi descheia capotul şi se lipea de mine mai ceva ca un superglue.

Una din devizele manipulatorilor lui Stelică este: „Ai reuşit - continuă! N-ai reuşit - ia-o de la capăt!” Ca atare, ne-am socotit că n-ar fi rău ca Diana să facă puţin pe răposata. Cu ajutorul nemijlocit al doctorului Titulescu, care a constatat „decesul”. Chipurile, Diana a dat colţu’ la spital – asta ca să se explice de ce victima n-a fost lăsată la locul „crimei”. După cum ne aşteptam, Procuratura s-a autosesizat şi a fost desemnat un medic legist pentru autopsie. Nu ne făceam iluzii: o ceapă degerată ar fi fost jignită să fie comparată cu vieţile noastre, dacă acel medic ar fi ştiut cum arată Diana. Printr-o stranie coincidenţă (dacă nu mă credeţi că există, mai uitaţi-vă pe Discovery!), Tyto dispunea de corpul unei femei de 37 de ani (Diana are 34), care tocmai se prăpădise în urma unei intoxicaţii cu gaze (clasicul accident din gospodăriile românilor, unde focul este lăsat să ardă pe timpul nopţii, acesta se stinge din cauza lipsei de presiune a gazelor, apoi presiunea revine şi omul nu se mai trezeşte).

Totul a funcţionat şnur. Legistul şi-a făcut treaba, după care Tyto a preluat corpul şi l-a dat rudelor femeii. Au urmat priveghiile la căpatîiul Dianei (desigur, coşciugul a rămas acoperit, respectîndu-se dorinţa „decedatei”) şi înmormîntarea. De la care împricinata a lipsit fără ştirea asistenţei, ocupată fiind să-şi schimbe look-ul. Acum e blondă, tunsă scurt, poartă lentile de contact care îi fac ochii albaştri şi îmbrăcăminte sport. Şi-a schimbat şi reşedinţa – stă la munte, nu vă spui unde, că turnaţi. Mă rog, unii dintre voi. Puteam să-i fac rost de un paşaport fals, să o scot din ţară, dar m-a refuzat categoric: cu tot riscul, vrea să-mi fie aproape, să ne mai vedem cînd şi cînd. Fraţilor, e groasă, mă paşte o recădere în benă!

În paralel şi oarecum şi perpendicular cu toate astea s-au desfăşurat interogatoriile. Procurorul care ne-a chestionat era evident intrigat de lipsa din raportul de autopsie a urmelor de contuzii pe corpul Dianei. Fusese, desigur, informat de superiorii lui Stelică în privinţa modului în care decurseseră ostilităţile în apartamentul ei. Dar a fost nevoit să înghită explicaţiile pe care i le-am servit: că am venit în vizită, invitat fiind, la fosta mea soţie, că am găsit-o asfixiată cu gaze (am forţat uşa alertat de miros), am spart geamul şi l-am anunţat telefonic pe dr. Titulescu, pe care îl ştiam. Desigur, depoziţia lui Tyto a fost în deplină consonanţă cu a mea. Mi-a mărturist ulterior că a fost la un pas de a-i confirma anchetatorului şi cîteva dulci măscări. Ceea ce, trebuie să admitem, ar fi ridicat anumite semne de întrebare. ? - v-am dat un model, gîndiţi-vă singuri la altul.

S-ar putea să am un atu la a cărui valorificare trebuie să meditez. Meditez. … … … … … … … … … … … … … … … … … Încheiat meditaţia.

Voi ce-aţi face în locul meu? Nuu, cum adică „kill the mother fuckers!”?. N-aţi înţeles, atu-ul meu nu e un Kalashnikov. Mă gîndeam că Stelică e la ora asta, cel mai probabil, fie rece, fie chisăliţă fierbinte. Nu ar fi logic să-i fi dat băieţii fo primă, după rateul din apartamentul Dianei. Dar dacă l-au lăsat în viaţă, însemnează că există o posibilitate (mică precum cilul unei bacterii, dar posibilitate) ca el să aibă oareşce canini mai proeminenţi împotriva foştilor stăpîni, iar eu nu pot aştepta ca dinţii respectivi să se carieze. Aşa că îmi spun că am prins dorul Bisericii Negre şi mă reped la Braşov. Pe tren îmi omor timpul citind presa. Timpuri Noi titrează: „Moarte suspectă: Soţia unui obscur istoric, ucisă în propriul apartament. Cei doi sînt bănuiţi de spionaj”. În text se dă versiunea care ar fi stat la baza arestării mele, dacă nu am fi înscenat moartea Dianei. Între altele, autorul, M. L. (cin’ să fie?, cin’ să fie?) precizează că am fost dispărut 5 ani, aparent în condiţii misterioase, existînd însă unele indicii (neprecizate, drept care putem presupune că ar fi vorba de Steaua Polară şi de Carul Mare) că aş fi atentat la siguranţa naţională, fiind arestat fără vîlvă, pentru continuarea cercetărilor în linişte, în lipsa presiunilor mediatice. Se presupune, continuă deontologicul fiţuicar, că am fost pus în libertate pentru a-i conduce pe anchetatori pe urmele complicilor. Şi – trosc!, moare fosta consoartă, care a lucrat pentru firme străine, despre care se crede că ar fi implicate în traficul ilegal de arme şi droguri înspre şi dinspre Marea Britanie, cu tranzit prin România. Femeia a fost găsită în propriul apartament superluxos (nu se dau amănunte care să lămurească în ce consta superluxul şi putem intui că orice posesor de teve color e pasibil de înfierare cu aceeaşi mînie proletară în articolele ex-ului meu pretenar), avînd urme clare de agresiune în zona plexului şi pe ceafă (sic!). Moartea a survenit în urma asfixiei mecanice (păi da, nu v-aţi prins?, mecanica gazelor spune că metanul acţionează ca o pernă pusă pe faţă). La locul faptei am fost surprins şi eu, cu hainele răvăşite, ca după o luptă aprigă (partea asta cu hainele e adevărată, însă lupta s-a dat pe alte fronturi decît cele sugerate). Cercetările continuă, cu mine în stare de arest.

Am profitat de oprirea mai lungă din Ploieşti, pentru a-i da un telefon de felicitare ilustrului Mihai: „Tati, ce faci, uite io te sun să-ţi mulţumesc, mi-au dat drumul după ce au citit articolul tău, au văzut ăştia că îmi iei apărarea pe probe beton, nu aşa… Am tăiat-o la mare, te aştept şi pe tine să te pun în legătură cu unii…”. Astea fiind zise, am tras de furca receptorului, ca şi când legătura s-ar fi întrerupt brusc. Am chicotit gîndind cum va fi arătat faţa lichelei, după acest mesaj în dodii. Cert era că nu va putea ignora partea cu „am tăiat-o la mare” şi mai ales contactele pe care sugeram că le-aş putea intermedia, fiind scris în fişa postului că superiorii trebuie informaţi de îndată, cu privire la orice mişcare suspectă!

Din cercetări preliminare, am aflat că familia Oprişan s-a mutat, după însîngerata mascaradă decembristă, într-o casă veche de la poalele Tîmpei. Ajuns în zonă, mă împiedic, îmi pierd echilibrul şi cad. Puţin după părăsirea zonei gării (negăsind nici un taxi disponibil, am luat-o pe jos), am observat cu coada ochiului o posibilă coadă – un ţîr pirpiriu, îmbrăcat total neadecvat, cu un trenci de primăvară timpurie care merge în Bucureşti, dar nu şi aici, unde zăpada mai rezistă asaltului razelor cu dinţii tociţi (asta a fost o divagaţie pentru sufletele poetice de stomatologi). Aşa că am profitat de porţiunile de drum pătate încă de alb murdar, pentru a simula că port o încălţăminte foarte alunecoasă. Deci, slăbănoaga piticanie a avut numeroase prilejuri pentru a mă depăşi. Dar nu: s-a ţinut la o distanţă de vreo 7 metri, suficientă pentru a se eschiva de o apropiere decisivă cînd eu pierdeam viteză. Ajunsesem să-i disting clănţănitul dinţilor din gură de tremurul buzelor. Cînd am căzut, a reacţionat ezitant. Un profesionist s-ar fi comportat ca un om de bine, repezindu-se să-mi dea o mînă de ajutor, dar pişpiriul a rămas secunde bune holbîndu-se viţeleşte la scena pe care am creat-o. Prin urmare, nu e antrenat în tehnici de urmărire, dar nu e nici un oarecare: l-am deconspirat, mă urmărea. Curios să aflu de ce, mă întorc spre el compunîndu-mi o mină amicală, deşi degetele mele ar cîştiga un concurs de strîns, la bătaie cu o menghină. Nu ţine: zgîtia se decide brusc să tropăie puţin şi chiar s-o ia la galop pentru a-şi pune sîngele în mişcare. În cealaltă direcţie, desigur. Îl ajung din cîteva salturi şi îl umflu, ţinîndu-l de umeri: „Dacă mă iei cu vrăjeli, te las fără vreascurile cărora tu le zici mîini şi picioare! Toarnă tot!”. Mogîldeaţa manifestă rău de înălţime: „La-lasă-mă jo-jos şi-şi-ţi ss-ss-spun!”. În vocea lui e ceva care mă înmoaie. Îi redau deci contactul cu solul, apoi îl iau de-o aripă şi îl tîrăsc într-o cafenea, unde îi comand un ceai fierbinte şi mie o cinzeacă, dîndu-i timp să se dezmorţească. Fenomen care se produce cu rapiditatea cu care natura iese dintr-o glaciaţiune. Pe la a treia cinzeacă (mi le-a şutit cu seninătate, lăsîndu-mi mie ceaiul), încep să i se împleticească dinţii în procesul clănţănitului, iar privirea ţinteşte un punct fix de pe peretele din spatele meu, care se comporta ca la un cutremur de zece grade Richter. Când întinde însă mâna după al patrulea pahar, i-o apuc cu o furculiţă. Efectul e cel scontat: după răcnetul de rigoare, mangusta îşi revine şi începe să turuie:

- Scuze! Mă numesc Ştefan Oprişan. Sînt fratele lui Radu. Te rog să nu-i faci rău. Nu e vinovat de ce s-a întâmplat. Adică, el e autorul, dar nu era responsabil în momentul ăla. Noi îl credeam mort. Numai cumnată-mea era convinsă că e viu. De aia nici nu s-a măritat cu altu’, deşi pretendenţi au fost, har Domnului, destui! Norocu’ ei că a gîndit aşa, că altfel nu ştiu cum ar fi făcut faţă şocului… Şi-a dat seama imediat cam ce se întîmplă, cînd au apărut securiştii, de-au răscolit totul şi au luat-o la întrebări. Au fost şi la mine, dar eu am crezut că e în legătură cu proiectul la care colaborez – sînt designer industrial şi încercăm să facem o maşinărie revoluţionară pentru industria textilă. Am ajuns într-o fază avansată, iar directorul a cerut protecţie. Dacă află străinii ceva, e jale. Aşa că lucrăm în regim militar de maximă securitate. Deci, nu m-am mirat prea tare cînd i-am văzut, dar nu prea înţelegeam de ce mă tot întreabă de frate-miu. Apoi, Ana – cumnăţica m-a sunat şi mi-a spus ce şi cum. Adică, mi-a spus ce credea ea că se petrece şi am fost nevoit să admit că era o explicaţie logică. Nu avea cum să cunoască amănuntele, dar a intuit corect că l-au reţinut nemernicii cumva pe Radu toţi anii ăştia, iar acum a scăpat. Casele ne-au fost puse sub supraveghere, noi aveam coadă tot timpul. S-au plictisit după o săptămînă sau or fi schimbat agenţii cu alţii mai profesionişti, că nu-i mai identificam cînd cercetam împrejurimile. Ni s-a făcut teamă, ne-am zis că l-au prins. Dar a apărut în toiu’ nopţii, cu vreo două săptămîni în urmă. S-a strecurat în casă şi s-a aciuit într-un fotoliu din sufragerie. Îţi dai seama, copiii l-au găsit dimineaţa sforăind acolo!... Ehhh!... Uffff!... Mamă-mamă ce le-aş face io leprelor ăstora! Nu ştiu cum de-i rabdă pământul! Auzi, să-l tortureze încît să-i modifice personalitatea, să-l facă de-al lor. Io tare m-am mâniat pe Dumnezeu cînd am văzut grozăvia asta! Păi frate-miu, un om aşa de bun, să ajungă să facă ceea ce ura cel mai mult şi l-a determinat să iasă în stradă în plin Ceauşism! Să fie securist, să-i bată pe cei care au luptat alături de el!... Acu’, drept îi că poate vorbesc cu păcat - putea să se piardă pentru totdeauna. Din câte ne-a spus, mare i-a fost norocu’ de-a putut părăsi locul ăla întreg. Cu totul întîmplător, a auzit o discuţie din spatele unei uşi: doi şefi tocmai ce povesteau că aţi scăpat de înscenarea cu fosta soţie, executată de Radu, şi se căinau că ce e de făcut, cum să şteargă urmele, să-l scoată la o adică ţap ispăşitor pe el, să-l găsească Poliţia prin nişte boscheţi, cu ceva „probe” asupra lui. În primă fază, în mintea lui Radu a fost un singur gînd: să fugă, să-şi scape pielea. A ţintit pădurea, a trecut prin ape, să nu-l miroasă cîinii, a furat haine şi s-a schimbat, arzîndu-le pe ale lui. Pe urmă, la un moment dat s-a pierdut, a început să-i fie foarte rău, să halucineze şi şi-a pierdut cunoştinţa – nici el nu ştie pentru cît timp. Pesemne, ăştia îl drogau în vreun fel. Radu nu-şi aminteşte exact. Poate or fi fost electroşocuri, că-l tot văd că zvîcneşte cînd şi cînd, fără motiv. Cert e că, atunci cînd a făcut ochi, a început să se dezmeticească de-a binelea şi să realizeze grozăvia. S-a înfuriat aşa de tare, că a pornit înapoi, chitit să-i bumbăcească pe ăia de i-or ieşi în cale. Ăia cu parpalace gri, adică. A mers aşa vreo oră, apoi s-a calmat şi-a luat-o la fugă de-a-ndoaselea, iar. Nu şi-a adus aminte tot ce a făcut, dar episodul care te priveşte îl ştie de-a fir a păr şi e gata să te ajute, să faci lumină şi să-i trimiţi pe nenorociţii ăştia în pizdele mamelor lor!

Nu ştiu voi ce gîndiţi, da’ mie îmi vine să intru în pămînt de ruşine că l-am bruscat pe omu’ ăsta! Mi-au dat lacrimile şi Ştefan îmi ţine isonul.

- Dar cum se face că ai dat de mine?, îl întreb.

- A fost simplu. Radu păstrase poza ta. I-o dăduseră ăia, una în care eşti cu soţia, ca să ştie cui trebuie să-i facă felul, să nu facă vreo confuzie. A intuit că vei veni pe urmele lui şi se temea de vreo nenorocire. Ai tot dreptul să fii supărat, doar ţi-a omorât femeia…

- N-a omorât-o!

- Cee?! Păi scrie şi în ziar…

- Îţi explic mai încolo. Acum spune tu.

- Deci…, ăă… Uluitor!... În fine… M-a rugat să aştept zilnic în gară trenurile de Bucureşti şi dacă apari să te abordez şi să-ţi explic. Preventiv, s-au mutat într-un apartament închiriat. A scris totul, adică tot ce i s-a întîmplat, a multiplicat şi a pus copiile în mai multe locaţii. În caz că e prins, copiile urmează să ajungă la mai multe publicaţii, posturi de televiziune şi radio. Tot s-ar găsi cîţiva jurnalişti care să investigheze, mai ales că el a dat acolo o serie de detalii, de nume ale unor foşti colegi revoluţionari, care ar confirma măcar faptul că a fost protestatar în ’85.

- Dar de ce în loc să vii direct la mine, m-ai urmărit?

- Nu am avut curajul să te abordez. Mă temeam de reacţia ta. Uită-te la mine, nu ţi-ar trebui mult să mă faci de comandă. Am tot încercat să-mi fac curaj, dar păreai foarte nervos.

- Şi ce-i cu îmbrăcămintea asta? Eram convins că mă urmăreşti de la Bucureşti…

- Asta-i altă poveste: aseară m-au inundat vecinii şi toate hainele mele de iarnă sînt încă la uscat.

Să fie totul o cacealma? Nu prea cred. Oricum, dacă tipul joacă un rol, înseamnă că actorii Securităţii sînt prea buni pentru mine. Aşa că decid să-i povestesc cum au decurs lucrurile, în realitate, în apartamentul Dianei. Ar merita să-i fac o poză, să-i surprind încîntarea. Îl las apoi să plece şi mă cazez la un hotel pe care mi l-a recomandat pentru discreţie. Spre seară, primesc un telefon. „Băiatul cu biletele pentru film” mă aşteaptă în parcul din faţa hotelului.

La cîte baroase am încasat în meclă şi-n stomac de la el, poate că n-ar fi trebuit să mă încovoaie caraba pe care Radu mi-a aplicat-o pe spate, de data asta cu afecţiune, în momentul revederii. Hohoteşte amuzat de isprava lui, apoi mă frînge ca pe-un vreascure, într-o îmbrăţişare camaraderească.

- Sebastiane, tată, nici nu îţi poţi imagina cît mă bucur, cît de uşurat sînt că nevastă-ta trăieşte!

- Şi-acu ce vrei, să-mi faci mie felu’, la schimb?, îngaim, printre horcăituri, după ce namila se-ndură să mă repună în contact cu solul (Nu mă pot opri să nu remarc, în sinea mea, distanţa obositoare care îi separă pe fraţii Oprişan: eu sînt cu cel puţin un cap peste Ştefan, iar Radu trebuie să flexeze genunchii, ca să-i ajung la umeri. Dacă ăştia doi au acelaşi tată, cu siguranţă mama a luat nişte hormoni de creştere, cînd era lăuză cu haidamacu’. Sau a fost în vizită pe Saturn, cu o navă făcută din plumb, borţoasă fiind cu Ştefănel. În fine, n-am tupeul să cer o confirmare a deducţiilor mele, făcute de altfel avînd creierul în uşoară pană de oxigen).

- Hă-hă, bată-te să te bată, tot glumeţ ai rămas! Îmi aduc aminte cum mă miştocăreai, întărîtîndu-mă, cînd tu, săracu’ de tine, erai deja muci. Cică „Stelică, azi te simt cam fără vlagă. Te-au tăiat ăştia de la doza zilnică de fecale sau ai uitat să ţi-o iei?”. Hă-hă-hă!...

- Mda, păcat că tu îmi cîntăreai bufoneriile în kilograme forţă…

- Bă, ce să mai încoace şi-ncolo, am făcut-o de oaie rău de tot! Dacă ai fi genul pe care să-l încălzească aşa ceva, crede-mă că ţi-aş cere să-mi returnezi toţi pumnii şi toate palmele încasate de la mine!

- Hai, nu o da în tragic acum, ce a fost, a fost, făceam doar haz de necaz. Deşi, dacă incluzi în ofertă şi scufundările în latrină, s-ar putea să mă intereseze…

Nu crezusem că voi fi sensibil la confruntarea cu trecutul, dar uite că sechelele s-au înşurubat adînc în cenuşiul materiei mele. S-a lăsat o tăcere pe lîngă care atmosfera dintr-o criptă părea o serată dansantă. Facem doar cîţiva paşi şi ne aşezăm pe o bancă prin consens mut, privind fiecare în altă parte. Petrecem ceva vreme dîndu-ne prin răzătoare gîndurile. Aud un icnet şi văd pe faţa lui Radu precipitaţii abundente, deşi cerul e senin, fără pată.

- Sebastiane, nu mă scuza, dar măcar înţelege-mă! Dacă nici tu n-o faci…

- Te rog să-mi ierţi sarcasmul! Ştiu că acolo n-ai fost de fapt tu. Doar că m-au copleşit amintirile… Nenorociţii!, scrîşnesc.

- Ţi-a spus Ştefan… Am totul pe hîrtie. Să facem ceva, să dăm totul în vileag, dar împreună, să ne susţinem unul pe altul, ca să fim mai credibili!, răbufneşte şi Radu. Tu eşti istoric; nu ai ceva cunoştinţe prin presă, pe la vreo televiziune din asta privată?

- Se mai găseşte, dar nu cred că e indicat să mergem pe sistemul ăsta. Aveam un amic bun, chiar pe redactorul şef de la Timpuri Noi. E însă o mînă moartă, joacă după cum îi cîntă tovarăşii. Prin urmare, nu putem risca să mergem pe probate, aşa că cel mai bine ar fi să trimitem cîte un set de copii -după memoriile tale şi după documentele mele, însoţite de explicaţii- la toate publicaţiile şi televiziunile, precizînd că ne adresăm presei întregi. În felul ăsta, nu vor avea cum să ne ignore.

- Perfect. Aşa vom face. Eu am copiile după memorii, ţi le dau şi trimiţi tu pachetele. Sau putem să le trimitem chiar acum, dacă ai şi tu ce trebuie.

- O să rezolv eu expediatul. Am de scris explicaţiile, iar documentele nu le port cu mine, ar fi fost mult prea riscant.

Planul de acţiune fiind gata, ne despărţim fără alte formalităţi. Petrec o noapte albă la hotel, întorcînd cele întîmplate pe toate feţele – credeţi-mă, sînt ceva mai multe decît la o pernă. Spre dimineaţă, logica se lasă biruită de optimism: ajung să mă conving că o înscenare e puţin probabilă.

Părăsesc studioul de televiziune euforic. Emisiunea a părut a avea succes enorm: după prezentarea noastră, telefoanele de la telespectatori au zbîrnîit: s-au pus o mulţime de întrebări, unele tembele („de ce nu aţi solicitat ajutorul Poliţiei?”), sau răutăcioase („cînd v-aţi făcut ultimul consult psihiatric?”), dar nu m-am panicat. Dimpotrivă, păstrîndu-mi cumpătul, am reuşit să punctez aspecte la care, iniţial, nu mă gîndisem. Faptul că Diana şi Radu au fost cam apatici, rezumîndu-se la răspunsuri scurte, chiar monosilabice, l-am pus pe seama tracului. Nu contează ambalajul îmi spun, am dat în vileag afacerea. Candid ca un pui de gostat zglobiu înainte de tranşare, sînt convins că vor urma consecinţe neplăcute pentru unii, savuroase pentru noi.

Promiseserăm invitaţii de la toate televiziunile la care trimisesem materialele, aşa că a trebuit doar să alegem. Am fost asaltat şi de o pleiadă de reporteri din presa scrisă şi abia aşteptam să apară ziarele de a doua zi. Deocamdată, însă, am luat cîteva butelcuţe de sec roşu, cu gîndul de a savura înregistrarea emisiunii (programasem videorecorderul), împreună cu Tituleştii. Imediat după emisiune, Diana acuză o migrenă puternică, pe fond de stres şi se retrage să o combată prin somn. Radu deja m-a anunţat că fetiţa lui are febră mare, aşa că nici plecarea lui grăbită spre Braşov nu îmi trezeşte suspiciuni.

Acasă, însă, Tudor şi Georgeta sînt lipsă la apel, deşi antamasem sărbătorirea succesului în dimineaţa aceleiaşi zile. În fine, îmi zic, gîdilat de primul fior de panică, o fi intervenit şi la ei o urgenţă. Mă instalez confortabil în fotoliu, ţinînd paharul plin cu oarecare emfază victorioasă şi avînd fiola la îndemînă. Pornesc videorecorderul. De surpriză, îmi asortez covorul galben cu rubiniu din belşug: pe casetă e înregistrată o altă emisiune. Probabil am greşit canalul. Nu, nu-i asta: sigla postului se vede clar în colţul din dreapta sus al ecranului. Poate am greşit ora de înregistrare. Dar programarea am făcut-o cu o oră înainte de debutul emisiunii şi am lăsat să curgă o casetă întreagă, de 3 ore. Emisiunea a durat două ore, s-a încheiat cam de o oră, aşa că ceva tot trebuia să se fi înregistrat. Derulez înainte, pînă la capăt – nici urmă de Sebastian Cernea. Mai bine zis, Răposatul Cernea, îmi zic, nasul meu fiind, în fine, deranjat de putreziciunea din Danemarca, după ce aceasta a împuţit tot locul. În acelaşi moment, soneria telefonului, mai stridentă decît o osie ruginită, îmi confirmă că-s pe tobogan. O voce distorsionată: „Uită-te acum la televizor, pe TVR1”. Click şi ton de ocupat. Ca hipnotizat, comut televizorul pe modul recepţie şi dau pe postul naţional. Se difuzează un reportaj despre un nebun, eu jucînd rolul acestuia, care de ani de zile îşi terorizează familia şi cunoscuţii, crezîndu-se persecutat de Serviciul Român de Informaţii. De ce nu intervin autorităţile? Intervievaţi, Diana, Georgeta şi Tudor se răscolesc în faţa camerei de indignare la adresa mea şi a nepăsării celor în drept, cărora le-au semnalat „fenomenul” în repetate rînduri. Apar textilista şi sectoristul, primele cunoştinţe de după liberare, care confirmă că-s nebun de legat. Observ, în treacăt, cum Apaca stă lipită de Marinică şi chiar îl ţine tandru de braţ, în timp ce relatează înfricoşată episodul închipuitei tentative de viol, răpusă în faşă de bravul adjutant. Un renumit psihiatru, de care n-am auzit în viaţa mea, dar-mi-te să-l fi avut în cîmpul vizual, confirmă diagnosticul de „schizofrenie paranoidă”. Se reia întrebarea pusă de un „telespectator” (în timpul a ceea ce a fost -acum e clar- simulacrul de emisiune) care insinua că aş avea probleme mintale. Estimp, sînt arătat într-o filmare la ralanti, în care operatorul reuşise să-mi surprindă o mimică schimonosită, de plutaş de frunte. Apoi se inserează fragmente disparate din ceea ce am spus. Nici urmă de argumente, de dovezi, fără de care afirmaţiile mele păreau, într-adevăr, elucubraţii.

Un claxon inistent. În faţa casei e parcată o Dacie papuc. Iar soneria-rîşniţă, iar vocea din cană: „Urcă în maşină, dacă vrei să mai trăieşti!”.

Mă conformez ca teleghidat. Uşa rămîne deschisă în urmă, nu am nici un interes pentru ce e în urmă, am o curiozitate, aş zice morbidă, pentru ce urmează. O vagă intuiţie mi se confirmă (şi asta îmi dă o idioată senzaţie de victorie): în spatele fără geamuri al maşinii, protejat de ochi indiscreţi şi amenajat foarte confortabil, luxos chiar, mă aşteaptă colonelul Stănici, cel care m-a anchetat în anii ăştia cu perfidia duhului blîndeţii. Asta era tehnica lor, să se rotească – niciodată Stănici nu devenea violent şi niciodată Dincă nu venea neînsoţit de Radu, care deja ştiţi că nu avea gladiole pentru mine.

- Sperăm că te-ai lămurit cum stau lucrurile şi că n-are rost să te agiţi, intră direct în subiect securistul cu faţă umană. (Mă rog, faţa Stăniciului e vărsată de vînt şi brăzdată de două cicatrici adînci, dar o prefer celei netede şi fercheşe a lui Dincă). Te-am fi putut deja sălta. De altfel, a trebuit să duc o intensă muncă de lămurire cu distinsul meu coleg, domnul Dincă, foarte convins că mai bine îţi venea rolul de legumă. Eu cred însă că evaluarea pe care ţi-am făcut-o e corectă şi că nu mă vei dezamăgi. Ar fi tare păcat să nu înţelegi că eşti făcut pentru a lucra în sistem şi să nu apreciezi ce am făcut pentru tine. Nu sunt mulţi care au rezistenţa ta la metodele specifice. Sigur că ai fi cedat, la un moment dat – ai şi tu pragul tău, ca oricine. Aşa că nu puteam să-l contrazic pe onorabilul domn Dincă, un excelent profesionist, după cum cu siguranţă îţi aminteşti, atunci cînd îmi promitea rezultate imediate, în cazul în care i-am fi permis să folosească fierăstrăul. Ar fi fost, desigur, mult mai simplu, nu ar fi implicat toată tevatura asta… Apropo, să nu fi supărat pe Diana şi pe ceilalţi. Sînt convinşi că, din cauza convingerilor tale eronate, ţi-ai pierdut complet minţile şi ai ajuns un criminal sadic cu dublă personalitate, că dispariţia ta din anii ăştia se datorează faptului că ţi-ai creat un bîrlog undeva la ţară, în care ai adunat şi masacrat copii ai străzii, despre care credeai că sînt agenţi mascaţi. Sigur că am pregătit terenul din timp, înainte să-ţi dăm drumul, aşa încît ei ştiau deja faptele ce urma să le relatezi şi le-au asimilat cu fanteziile unui psihopat. Nu le-am servit o simplă poveste, evident că nu ne-ar fi crezut. Au văzut material fotografic şi filme, trucate fireşte, dar impecabil trucate. I-am convins să colaboreze, în ideea că probele pe care le deţinem nu vor fi acceptate în instanţă decît prin coroborare cu mărturiile lor. Dacă refuzau, nu aveam altă soluţie decît să te lichidăm. Deci, te-au trădat, convinşi fiind că îţi fac un bine. Le-am promis să nu dăm în vileag crimele comise de tine, să te prezentăm doar ca un nebun care nu a apucat să îşi pună în practică ameninţările şi are nevoie de ajutor special. Nu mă întrerupe, e inutil! Ai în sertarul biroului tău un plic, cu documentele necesare şi ceva valută. Pleci chiar în seara asta, cu trenul, la Bruxelles. Cînd ajungi, te cazezi unde vrei, la un hotel de 2-3 stele. Două luni nu faci nimic, nu contactezi pe nimeni. Te tunzi scurt, îţi laşi barbă şi mustaţă şi îţi iei ochelari cu rame groase – lentilele te privesc, deşi suferi de o mică miopie şi de astigmatism, aşa că sfatul ar fi să-ţi faci un consult. Exact peste două luni, se va elibera un post de traducător de engleză şi franceză la biroul delegaţiei noastre de pe lîngă NATO şi postul îl vei ocupa tu. Vei primi alte instrucţiuni la timpul potrivit. Nu te gîndi la alternative: corespondenţii de presă străni, dacă nu cooperează, pot suferi accidente. Avem multe relaţii şi afară; nu vei fi urmărit pas cu pas, fiindcă nu ne permitem aşa ceva, avînd în vedere că nu eşti chiar aşa de important. Dar orice mişcare greşită te va costa, ţi-o garantez… Apropo, originalele documentelor de care ştii au fost distruse de fostul şef al Serviciului, înainte de pensionare - un idiot care s-a ramolit, ajungînd să creadă că e bine să nu mai facem politică! Păi cine să mai conducă ţara asta?!... În fine, ideea e că d’aia am avut atîta nevoie de copiile tale. Tătuca şi cretinii lui trebuie îmboldiţi să piardă alegerile, altfel nu intrăm în Organizaţie nici peste 10 ani!

Epilog

Evident că am acceptat oferta. Cea mai bună metodă de a submina un sistem este să acţionezi din interiorul lui, să aştepţi momentul prielnic şi să loveşti decisiv. La ora la care scriu toate astea, deja NATO a cerut, oficial, deparazitarea delegaţiei noastre de spioni securişti. S-a stabilit că accesul la informaţiile clasificate ale Organizaţiei se va face în baza unui dosar beton, după ce respectivul va trece de mai multe filtre. Au fost date cîteva indicii presei, pomenindu-se unele nume, ca să se ştie că nu se merge pe bîjbîite. Ghiciţi cine a postat materialul informativ pe un site de internet? Accesibilitatea tehnicilor moderne a fost un amănunt pe care băieţii nu l-au luat în calcul atunci cînd s-a decis că mă vor putea ţine sub control.

Stănici rămîne în sistem, fiindcă se numără printre cei care, oficial, nici nu există. În schimb, Dincă e pe lista remaniaţilor. Omul e cu ştate vechi şi n-a fost greu să găsesc cîteva trimiteri compromiţătoare în turnătoriile din Arhivă.

Diana s-a recăsătorit cu… Mihai „Bravu”.

Mihai a divorţat de Anişoara şi are două fete de la Diana.

Dan, Minel şi Aurel sînt asociaţi la o bancă specializată în comerţ exterior. Dan s-a recăsătorit, Minel şi Aurel n-au divorţat, toţi au cîte un copil, toată lumea pare fericită.

Tudor Titulescu a suferit un atac cerebral fatal. Georgeta ar fi fost tristă şi acum, dar a cunoscut un canadian bogat şi face zilnic shopping la Otawa.

Radu are conştiinţa împăcată. Se pricepe să însufleţească sindicatul, cînd se pune problema unui miting spontan de protest împotriva concedierilor colective.

Despre Marinică, despre familia lui şi despre eventuala intrare în combinaţie cu textilista nu mai ştiu nimic.

În ce mă priveşte, sigur că sînt suspect, împreună cu vreo alţii zece, dar ce mai contează? I-am făcut în foi de viţă!

[1] Tyto este numele ştiinţific al unui gen de bufniţe; ştiţi, desigur, că bufniţele urmează întotdeauna medicina la universitatea aviară (n.a.)

De ce nu votez

2009-10-19T03:55:00.001-07:00

Eu cred ca prezenta la vot se joaca zilele acestea. Inclin sa cred ca, pina la urma, Basescu va castiga. In sensul ca prezenta va fi mica - vor merge doar talibanii, care voteaza masiv cu Dictatorul.

Am votat la alegerile precedente cu Basescu si aceasta proasta inspiratie m-a determinat sa renunt la a mai vota. Sint absolut convins ca, in clipa de fata, orice alegere este proasta. E adevarat, una mai putin proasta decat cealalta. Dar, asa cum nu m-am dus sa il aleg pe Iliescu in contra lui Vadim, tot asa nu o sa ma duc sa-l aleg pe Geoana sau Antonescu, in contra lui Basescu. Nu merita efortul, timpul pierdut - nu se schimba nimic esential. (o paranteza: nu ca daca s-ar intoarce timpul l-as vota pe Vadim; dar ma gandesc, foarte serios, ca daca ar fi iesit el presedinte, am fi ajuns in situatia "mai rau de atat nu se poate"; fiind la fundul abisului, mai jos nu ne-am fi putut scufunda si atunci, poate am fi inceput sa urcam; nu stiu, poate ne-am fi debarasat mai repede de comunism, de fanatisme si alte nebunii cocotieriste)

Am avut o tresarire cand am vazut constituirea noii majoritati parlamentare si sustinerea lui Johannis. Dar reactiile de dupa refuzul lui Basescu de a-l desemna dezamagesc. In sensul ca, reactiile normale, care ar fi inclus apararea democratiei dar si a interesului national, ar fi fost urmatoarele: anuntul atacarii la Curtea Constitutionala a deciziei presedintelui; apoi, in cazul in care Curtea i-ar fi dat castig de cauza lui Basescu, se impuneau doua actiuni: sustinerea unui guvern condus si constituit de Croitoru, pina la alegeri (fiindca nu ne putem permite sa o ducem pana atunci fara Guvern) si un referendum pentru modificarea Constitutiei, astfel incat sa se elimine prevederile interpretabile, in special cele care pun sub semnul intrebarii regimul semi-prezidential al acestei tari, respectiv rolul dominant al Parlamentului in constituirea, controlul, confirmarea, destituirea Guvernului. Daca s-ar fi produs toate acestea si daca, in plus, majoritatea ar fi desemnat un singur candidat la prezidentiale (pe Johannis sau alt independent), care, in caz de castig, sa desemneze tot un premier din afara majoritatii, cu aceeasi abilitare in constituirea viitorului Guvern, m-as fi dus sa il votez pe acel candidat, cu draga inima. Si la fel ar fi facut, sint convins, milioane de romani care, altfel, nu voteaza. Foarte probabil, acel candidat ar fi iesit presedinte din primul tur.

S-a vazut, insa, ca interesul politic (de casta) este, ca intotdeauna, mai presus de interesul national. Si, asa cum prezice colegul meu, Florin Negrutiu, in editorialul sau de azi (din Gandul), e de asteptat ca majoritatea de 65% sa se sparga, cat de curand, pentru ca, altfel, Geoana si Antonescu candideaza "la pachet" si pierd, probabil, amandoi din asta.

Despre desemnare

2009-10-15T15:02:00.000-07:00

Editorialul lui CTP de azi:

Carasul d-lui Băsescu

de Cristian Tudor POPESCU | 16 OCTOMBRIE 2009

Dl. Croitoru îndeplineşte cerinţele de ultimă oră ale d-lui Băsescu: pregătire economico-financiară, experienţă în relaţiile cu FMI. Premierul Boc, pus de dl. Băsescu a funcţionat aproape un an de zile fără să se apropie nici pe departe de aceste cerinţe: este profesor de drept, nu negociase nimic cu FMI. Dar măcar era primarul Clujului şi preşedinte de partid, deci conducea oameni. Pentru funcţia de premier, prima calitate este să ai experienţă în conducerea de colective. Dl. Croitoru n-a condus nimic, niciodată până la vârsta de 52 de ani: a fost consilier la MF şi BNR şi expert financiar internaţional. O altă calitate primordială a unui premier: să aibă capacitatea şi experienţa de a lua decizii. Consilierii şi experţii, ca dl. Croitoru, nu iau decizii, ei oferă doar consultanţă, opinii profesionale. Dl. Iohannis, candidatul opoziţiei, îndeplinea aceste două cerinţe: de 10 ani administrează un oraş şi ia decizii, nu întâmplător bune. Dl. Băsescu nici nu l-a invitat la Cotroceni pentru o discuţie pe dl. Iohannis, pe care, de altfel, zice că-l apreciază. Aşa mi s-ar fi părut firesc, după discuţie, dl. preşedinte ieşea şi ne argumenta de ce nu îl acceptă pe dl. Iohannis. Nu ne anunţa că defectul lui este că e profesor, ca şi dl. Boc. Cum, de asemenea, majoritatea PSD-PNL-UDMR nu trebuia să refuze din start opţiunea la care preşedintele are dreptul: sesizarea Curţii Constituţionale mi se pare o eroare, CC nu poate decât s-o respingă. Liberalii l-au vârât pe politrucul tupeist B. Olteanu în conducerea BNR, dl. Băsescu îl extrage pe dl. Croitoru de acolo pentru a se folosi de el în pokerul său politic. Ăsta e nivelul actual al civilizaţiei politice în România.

Însă dincolo de politicăreala sinistră care animă ambele părţi aflate în conflict, nu pot să nu observ că PSD-PNL-UMDR oferă o soluţie colectivă, majoritară şi, până acum, consecventă. Dl. Băsescu oferă o soluţie strict personală, autoritară, prea puţin justificată şi contradictorie. Dl. preşedinte încearcă performanţa remarcabilă de a câştiga voturi susţinând simultan şi alba, şi neagra. Toţi politicienii îi iau pe alegători drept proşti, dar dl. Băsescu merge chiar mai departe: poporul este pentru d-sa aidoma carasului auriu. Acesta înoată în acvariu şi se loveşte cu botul de peretele de sticlă. Îl doare şi înoată în partea cealaltă. Până când se loveşte cu botul de geamul opus şi îl doare din nou, trec trei secunde. Memoria carasului auriu e mai scurtă de trei secunde. El nu face legătura între cele două senzaţii de durere şi are impresia că trăieşte în ocean.

Aşa încât, după 20 de ani de viaţă în libertate, poporul român va avea de ales peste câteva săptămâni, în mod crud şi primitiv, între o dictatură personală şi o democraţie coruptibilă şi coruptă, complicată, scumpă şi enervantă. Vai de capul nostru.

"Se poate ajunge la desthrămahrea hRumâniei!" hârâia N. Ceauşescu ca ultim argument al menţinerii sale la putere, după ce tunase şi fulgerase împotriva "huliganilor de la Timişoara", şi "agenturilor străine". Înaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale din 1996, I. Iliescu răcnea: "Aveţi grijă ce faceţi! Vin ungurii! Vin moşierii!" Nu pot să alătur decât aceste imagini zicerii lui T. Băsescu de la pupitrul Cotrocenilor către români: "Dacă nu acceptaţi premierul pus de mine, FMI nu ne mai dă bani de salarii şi pensii!" Când a emis-o, dl. Băsescu a înghiţit în sec şi s-a schimbat la faţă: ştia foarte bine cu ce foc se joacă şi totuşi a jucat, cu sângele rece pe care i-l ştim. Să ameninţi, să şantajezi o întreagă naţiune, numai dl. Băsescu e în stare de aşa ceva. A mizat pe faptul că populaţia, auzind că nu-i mai vin banii de la stat, se va speria de moarte şi va trece la alegeri de partea marelui şef. Că oamenii nu vor gândi următoarele: că situaţia neplăţii salariilor şi pensiilor a fost creată de guvernul Boc pus de dl. Băsescu, nu de duhul sfânt. Că această situaţie nu e de azi, de ieri, că datează cel puţin din august, când s-a discutat prima dată cu FMI despre asta. Că dl. Băsescu n-a suflat o vorbă până acum, adică până când opoziţia adunată într-o majoritate l-a propus ca premier pe dl. Klaus Iohannis. Încă o dată dl. preşedinte dovedeşte că vrea votul săracilor cu duhul şi slabilor de înger din ţara asta.

Acum ştim şi opţiunea sa pentru postul de premier. A sa şi numai a sa, pentru că PD-L şi-a dorit un candidat politic, din rândurile sale, propunându-l înainte de a fi "lămurit" de dl. Băsescu într-un limbaj la care nu vreţi să vă gândiţi, pe dl. Emil Boc. Argumentul suprem al d-lui preşedinte este: "Îl cunosc eu pe dom' Mitică", adică pe dl. Lucian Croitoru. Cine este dl. Croitoru? O păpuşă de cârpă care poate fi manipulată de politicieni după bunul plac: un tehnocrat, după definiţia dată cu scârbă, cu 24 de ore înainte de dl. Băsescu. A, acum înţeleg! tehnocraţii sunt cârpe când sunt manevraţi de ceilalţi, dacă îi manevrez eu sunt minunaţi.

Si comentariul meu:

Una din doua: ori Constitutia e idioata, invitand practic indivizi precum Basescu la dictatura, ori este interpretata aiurea si e nevoie de medierea Curtii Constitutionale. Imping lucrurile la absurd, dar un absurd care nu este (teoretic) imposibil: daca presedintele e diliu, are chef de joaca atunci cand tara e pe duca, si propune, sa zicem, un decerebrat? Evident, o asemenea propunere este inacceptabila. Bun, dar presedintele insista si se ajunge la anticipate. Dupa alegeri, o luam de la capat si tot asa. Ca atare, sesizarea Curtii nu este inutila si nu vad de ce Curtea ar respinge-o simplu, fara comentarii. Nu cred ca se poate conjuga in speta intelesul literar al expresiei "a desemna", cu intelesul juridic. De altfel, insusi premierul demis Boc a explicitat asta intr-o lucrare a sa (si e de mirare ca presa nu a insistat asupra chestiunii, care l-ar fi pus pe pupil intr-o situatie extrem de delicata in raport cu ceea ce practica acum Zeus-ul sau). Intelesul juridic, asadar, trebuie pus in consonanta cu logica democratiei. Presedintele nu demite premierul, prin urmare nu il investeste. Il nominalizeaza doar, iar nominalizarea (desemnarea) trebuie sa se faca in consonanta cu realitatea din Parlament, in consonanta cu propunerea pe care i-o face o majoritate aleasa ori constituita. Repet, poate ca sensul juridic nu este acesta, dar Curtea Constitutionala are misiunea de a transa lucrurile. Iar daca ii va da acum dreptate presedintelui, macar vom sti ca este OBLIGATORIE modificarea Constitutiei de urgenta! Adica, aceasta ar fi o urgenta mai mare decat urmatoarele transe FMI - ar trebui ca referendumul de modificare sa se produca dimpreuna cu alegerile prezidentiale, pentru ca sa evitam situatia in care presedintele ales (ca va fi el tot Basescu sau altul) sa procedeze tot discretionar in desemnarea viitorului prim-ministru. Categoric, CTP are dreptate criticand ambele parti si vorbind de politicareala sinistra. Doar ca greseala PSD-PNL-UDMR-minoritati nu este, zic eu, sesizarea Curtii Constitutionale, ci pozitia inflexibila. Eu as fi zis asa: "Vom sesiza Curtea, iar daca instanta ii va da dreptate presedintelui, vom incerca sa conlucram cu premierul nominalizat, pentru inchegarea unui cabinet. Asta, strict pentru a evita decesul economiei. Pe de alta parte, vom schimba Constitutia, pentru a evita repetarea situatiei dupa alegeri". Si atunci, toata lumea ar fi fost lamurita in privinta celor care pun interesul national mai presus de propriile orgolii si interese. Dar, cum asa ceva nu exista...

Al doilea comentariu:

Vad ca se fac comparatii (de cele mai multe ori, in cvasi-totala necunostinta de cauza) intre Croitoru si Johannis (apropo, f multi, inclusiv dintre ziaristi, nici macar nu se sinchisesc sa ii scrie neamtului numele corect - fie intentionat, fie din prostie, fie din lene - are omul un site si o simpla cautare pe google va duce la el). In aceste comparatii (care se fac pt a se argumenta sau contra-argumenta decizia lui Basescu), nimeni nu aminteste un lucru esential: o fi dl. Croitoru competent, dar, fiindca asa i-a ordonat Basescu, vrea Guvern politic. Or, treaba nu se face de unul singur. Pe de alta parte, primarul Johannis ar fi facut Guvern de tehnocrati si (cel putin asa s-a anuntat) ar fi avut ultimul cuvint in desemnarea fiecarui ministru si secretar de stat.

Ca observatie generala: aplaudacii lui Basescu au scazut atat in numar, cat si in IQ. S-au retras multi dintre cei care l-au sustinut prin comentarii decente si inteligente in trecut, cheltuindu-si energia in sustinerea unei cauze in care au vrut sa creada. E limpede insa, din pacate, ca Basescu nu a fost decat o alta fata hada a aceleiasi hidre criptocomuniste care continua sa ne asupreasca. Din pacate, nu avem solutii, nu avem o solutie buna, ci doar alegerea raului mai mic.

Substratul crizei politice

2009-10-14T02:29:00.000-07:00

E 11.10, circoteca crizei guvernamentale se apropie de un nou climax. Klaus Johannis este aşteptat să aterizeze la Bucureşti, să vină să-şi prezinte poziţia fermă faţă de propunerea numirii sale ca premier al noii coaliţii PSD&PC-PNL-UDMR-minorităţi.

Discutiile sunt focalizate acum pe ce va face Basescu. Are, nu-i asa, trei-patru variante (zic unii, mai multi). Il accepta pe Johannis sau nu il accepta, caz in care poate veni cu propria propunere, care poate fi Boc (sau altul din PDL) ori un alt independent.

De fapt, zaludul de Dinescu este printre putinii care a fost ferm si clar in explicarea textului Constitutiei (azi l-am auzit şi pe Frunda, cu un discurs bine structurat juridic). Basescu il poate respinge pe Johannis doar daca are un argument solid care tine de incompatibilitatea acestuia cu functia de premier. Iar in acest caz, trebuie sa astepte nominalizarea altei persoane pe care sa o desemneze, nu sa desemneze pe cineva de unul singur. Aceasta interpretare a fost data deja de Curtea Constitutionala anul trecut, parca, atunci cand a fost scandalul generat de refuzul lui Basescu de a desemna ministrii nominalizati de premierul Tariceanu.

Dincolo de aceasta chestiune tehnica, am propria viziune asupra circului politic la care asistam, ca spectatori-victime.

Pornesc de la ideea că, dacă Traian Băsescu şi-a respectat vreun angajament din puzderia celor pe care şi le-a luat atunci când a candidat pentru funcţia de preşedinte al României, atunci acesta este promisiunea de a fi un preşedinte-jucător. Astfel, Băsescu a reuşit ceea ce nu ştiu dacă altcineva ar fi fost capabil să o facă: revigorarea politicului în România. În 2004 era o plictiseală totală în rândul electoratului şi cred că, dacă Stolojan nu s-ar fi retras din cursă, e posibil ca procentajul prezentei la urne să fi fost la jumătate. Ce a urmat (după înscăunarea marinarului), era oarecum previzibil. Spun oarecum, pentru că, dacă aş fi ştiut exact ce va să fie, nu l-aş fi votat pe Băsescu.

În câteva cuvinte, Băsescu ne-a dat circ, în loc de pâine.

Ca şi în cazul lui Hitler, preşedintele "nostru" nu este singurul vinovat pentru situaţia în care s-a ajuns. Are complicitatea întregii clase politice. Întăresc: complicitatea. Pentru că tot ce se întâmplă este O REGIE, care nu ar fi posibilă fără conlucrarea tuturor părţilor implicate.

Îmi bazez raţionamentul pe lipsa de logică a destituirii lui Dan Nica. Fireşte că, procedând astfel, Boc (şi nu doar el) ştia exact unde se va ajunge (ieşirea PSD de la guvernare şi moţiune de cenzură cu şanse mari de reuşită).

Logic (dacă nu ar fi existat REGIA de care vorbesc) ar fi fost să îi convoace pe pesedişti la o şedinţă şi să ceară o remaniere. Poate că, după discuţii şi paradiscuţii, s-ar fi ajuns la o formulă agreată de ambele părţi, precum înlocuirea câtorva miniştri (în număr egal dpdv al apartenenţei politice). Iar dacă PSD s-ar fi cramponat de Nica, atunci abia Boc ar fi putut spune, cu mâna pe inimă, că a respectat protocolul coaliţiei de guvernare. L-ar fi putut chiar destitui pe Nica, câştigând un larg suport popular, dacă ar fi prezentat şi dovezi ale incompetenţei acestuia, respectiv ale aservirii Ministerului de Interne unor interese oculte, aşa cum susţine acum Băsescu (iarăşi, fără dovezi). Cred că ar fi fost de impact prezentarea achiziţiei de chiloţi tanga de către "Acvila" - actualmente, subunitate a Jandarmeriei.

Revin: lipsa de logică a destituirii lui Nica m-a făcut să raţionez astfel: aceasta a fost soluţia agreată (cel puţin de PSD şi PDL) pentru ieşirea PSD de la guvernare, cu păstrarea oarecum intactă a procentelor de susţinere a celor două partide, respectiv a candidaţilor susţinuţi de acestea, pentru prezidenţiale. Spun "cel puţin", dar, repet, nu cred că regia ar fi putut fi dusă până la capăt, fără acceptul celorlalţi. Fiindcă lucrurile par suficient de transparente, pentru ca aceştia să nu le fi punctat, ca atare. Or, toată lumea a tăcut, chitic. Asta pentru că, cel puţin în aparenţă, toată lumea (toată clasa politică) are de câştigat.

Să o luăm altfel. Dacă alianţa de guvernare nu s-ar fi rupt, Geoană nu ar fi putut combate eficient în campanie. Poate ar fi prins locul 2 în primul tur, dar în secundul Băsescu l-ar fi spulberat.
De partea lui, cu toate argumentele credibile pe care le-ar fi putut folosi, Crin Antonescu ar fi rămas la un maxim 20 la sută. Aşa, deja analiştii îl creditează cu o creştere spectaculoasă, în cazul în care Johannis chiar ajunge premier.

Dincolo de toate, argumentul meu suprem e legat tot de interesul pentru alegeri: fără circotecă, poate că prezenţa la urne ar fi fost undeva spre 30%. Aşa, probabil că se va depăşi 50%. Mai mult interes în activitatea politică, înseamnă menţinerea la Putere a clasei politice actuale (acelaşi Partid Comunist deghizat mai întâi în FSN apoi în partidele parlamentare), respectiv amânarea reformării acesteia. Înseamnă mai mulţi bani pentru partide. Mai mulţi bani pentru ei, circarii.

Tepele tip "2 produse la pretul unuia singur"

2009-10-02T08:18:00.000-07:00

M-am fript de cateva ori in ultima vreme cu ofertele tip "2 produse la pretul unuia singur" sau "cumperi 2 si primesti inca unul gratis" sau "50% reducere". Foarte rar este vorba de reduceri adevarate de pret. De cele mai multe ori, "superoferta" ascunde un neajuns al produsului respectiv. Sfatul meu e fie sa evitati asemenea oferte, fie sa cautati atent eventuale hibe, inainte de a va aventura in a le da curs. Partea proasta este ca s-a intamplat sa iau teapa de la firme chipurile serioase, cumparand, adica, produse de marca.

Doua exemple.

1. A fost la "Cora" oferta la deodorant-spray-uri Gilette - 2 la pret de unul. Am luat si eu 4, ca haplea. Ajuns acasa, am constatat ca primul spray incercat s-a fasait dupa prima apasare. Adica, butelia era plina cu lichid, dar nu exista presiune pentru expulzare. Le-am testat atunci si pe celelalte 3 - inca unul era la fel. Dintre celelalte doua, unul a functionat cam o jumatate din durata normala de viata a unui spray, iar celalalt a fost ok. Asadar, pina la urma, am platit 2 spray-uri si am primit unul si jumatate. Nemaiavand bonul de casa, m-am dus, totusi, la Cora, sa-i rog sa-si retraga "superoferta", ca sa nu-si mai ia si altii teapa. Dupa ce am explicat situatia, sefa de la raionul cosmetice a venit cu doua spray-uri luate, a zis ea, la intamplare de pe raft. Le-a testat in fata mea si nu s-au fasait din prima. "Se pare ca ati avut ghinion!", m-a consolat ea...

2. Am luat si Cappy, nectar de portocale, in cutii de 1 litru. La Mega Image au avut oferta cu baxul de 3 litri, la pret de 2 litri. Am luat in doua rinduri. Prima data, dupa indepartarea tiplei in care era invelit baxul, am observat ca una dintre cutii avea un punct prin care se scurgea lichid. N-am dat importanta, am rasturnat continutul intr-o sticla, presupunand ca, poate, oi fi intepat eu cumva cutia in timpul transportului. A doua oara, cum am scos tipla, dintr-o cutie a inceput sa se reverse, efectiv, sucul. Mi-a facut bucataria varza, pina sa apuc sa pun cutia in chiuveta. Cutia (ambalajul tetrapak) era efectiv crapata intr-unul dintre colturi, pe o portiune de vreo 5 centimetri.

Pare ca vinovati pentru asemenea practici sint exclusiv comerciantii. Dar eu cred ca producatorii au partea lor de (i)responsabilitate. In tarile civilizate sau acolo unde Protectia Consumatorului nu e vrajeala, produsele care prezinta defecte de fabricatie intr-un procent semnificativ sunt retrase automat din circulatie. La noi, probabil ca vanzatorul il anunta pe producator sau distribuitor ca exista o problema si atunci, acesta (producatorul/distribuitorul), in loc sa retraga produsul cu pricina, asumandu-si pierderile, gaseste solutia in vanzarea prin asemenea superoferte. Hipermarket-ul este interesat sa accepte aceasta varianta, cata vreme producatorul/distribuitorul isi asuma eventualele retururi din partea clientilor care ajung sa reclame calitatea produselor. Iar daca se ajunge la OPC... o "atentie" rezolva problema.

Daca stiti de asemenea practici presupuse de mine, va rog sa mi le semnalati.

3 poezii

2009-09-14T04:17:00.001-07:00

Armagedonul iubirii

Miliarde de războinici de caută,

Dar nu te află într-o viaţă –

Rătăciţi prin cărări fantomatice

Şi labirinturi înfometate.

Dar, iată-mă-s aici:

Pe câmpul tău divin

Armura întunecată a necredinţei

De suliţa iubirii o strivesc.

Sentinţa Judecăţii de Apoi

Ce-acum se desfăşoară?

La ce bun să o aştept?

Doar ştim: sunt vinovat

Şi Ea e vinovată;

Pedeapsa maximă o împlinim de-ndată.

Căci nu-i păcat mai nobil ca împerecherea,

Nici osândă mai dulce ca arderea.

Şi nu-i păcat mai dulce ca arderea,

Nici osândă mai nobilă ca împerecherea.

Laurei, 14-14 aprilie 2008

Iubire

De ce plâng sălciile?

Poate, pentru iubirile ce-au fost…

Dar, atunci, văzându-ne,

Crengile lor ar trebui să se înalţe –

Braţe biruitoare spre cer!

Sens interzis

Drumul spre inima ta

E un sens interzis;

E mereu roşu

La semaforul intersecţiei

De unde începe calea

Care duce la inima ta.

Şi nu sunt eu acela

Care să încalce regulile de circulaţie!

Razvan Lucescu, o dezamagire

2009-09-05T14:15:00.000-07:00

Fotbabul nu mai e demult o preocupare intensa pentru mine, dar am momente in care cred ca am de spus ceva inteligent, chiar daca nu sint un expert. De pilda acum. Cum e de asteptat in astfel de momente, majoritatea comentatorilor de sport vor spune, cum a titrat si HotNews imediat dupa incheierea meciului Franta - Romania (1-1) ca am iesit din cursa pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal "cu fruntea sus". Dar faptul ca scoti un egal cu un autogol nu se cheama ca meriti o asemenea lauda. Echipa Romaniei a jucat la fel de urit sub bagheta lui Razvan Lucescu, cum a jucat si cand "satana" era antrenorul. Imi place de Razvan, mi-a placut ce a facut la Rapid, apoi la Brasov, dar ii lipseste, cred, curajul si determinarea de a schimba ceva cu adevarat in structura jocului selectionatei, care sufera de predictibilitate si concentrare obsesiva pe faza de aparare, fara o constructie clara in faza de atac. Iar faptul ca l-a pastrat pe Surdu in teren dupa ce a ratat nepermis, imi dovedeste ca are slabiciunile lui pentru anumiti jucatori. Ceea ce e (ar trebui sa fie) nepermis pentru un selectioner. Cred ca trebuia introdus de la inceput Gigel Bucur, care a dovedit din plin ca e in forma maxima. Cu siguranta, trebuia introdus din repriza a doua. O enigma pentru mine e Chivu. Nu cred ca as avea curajul sa-l folosesc in acest moment, cand e clar ca are scapari fenomenale (e adevarat, oarecum compensate de interventii geniale). Sper sa ma insel, sper sa fie Lucescu jr "omul providential", dar, dupa ce am vazut azi, ma indoiesc. Aveam deja temerile mele dupa meciul cu Ungaria, cand cred ca se putea bate mai clar, dar dupa inscrierea golului s-a jucat la conservare de rezultat. Stiu, aici nu vorbim doar de sport, era important pentru orgoliul Nationalei sa batem Ungaria...